Cronica primei mineriade

o ancheta publicată în iunie 2005, în săptămânalul “Gazeta de Hunedoara”)

Cu 17 ani în urmă, Bucureştiul primea, cu groază pentru unii, cu bucurie pentru alţii, lămpaşele şi bâtele minerilor, într-o succesiune de evenimente

catalogate de unii drept “un atac la adresa democraţiei”, sau considerate de fostul preşedinte Ion Iliescu “un act civic.” Istoria a înregistrat întâmplările de atunci ca fiind prima mineriadă, şi cea mai violentă, dând adevărata măsură a efectelor pe care arta manipulării le poate avea asupra unei societăţi în derivă. Au trecut 17 ani, care nu au putut şterge imaginea lăsată de această mineriadă şi de cele ce I-au urmat asupra Văii Jiului. Singurul lucru care s-a schimbat e mentalitatea oamenilor de aici, care vor să uite de evenimentele cu care e asociată Valea în mentalul colectiv.

Clasa muncitoare de Valea Jiului

Deşi a trecut ceva vreme de la evenimentele cu pricina, minerii se feresc să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci, sau dacă o fac nu te alegi decât cu variante ce nu seamănă una cu alta. E drept, fiecare a trăit mineriada în felul lui, însă a existat un numitor comun, în persoana celui care avea să devină unul dintre cele mai controversate personaje post-decembriste : Miron Cozma.

Printre cei aflaţi în mijlocul evenimentelor din 13-15 iunie a fost şi un miner de la Petrila, care acum nu mai are nici o treabă cu subteranul, şi care, din motive numai de el ştiute, a vrut să-şi păstreze anonimatul.Mărturia sa nu numai că adaugă noi elemente versiunii oficiale a mineriadei, dar lansează şi câteva întrebări de bun simţ, care nu pot fi trecute cu vederea, mai ales că personajul nostru se numără printer fondatorii sindicatului minerilor. “În primele luni ale lui 1990, am înscris la judecătorie, împreună cu alţi opt ortaci, primul sindicat al Minei Petrila, iar la puţin timp după aceea, în martie, a luat fiinţă Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului. Într-un fel, ceea ce făceam noi era, pe vremea aceea, un fel de dictatură proletară, pentru că ni se spusese vreme de atâţia ani că muncitorii sunt clasa conducătoare, încât noi chiar credeam lucrul ăsta. Ştiu că pare greu de crezut acum, dar chiar aşa era. Cum spuneam, Liga a luat fiinţă în martie 1990, şi atunci avea peste 40.000 de membri numai de la exploatările miniere, la care s-au afiliat ulterior alte întreprinderi, deci era o forţă în toată puterea cuvântului. Miron Cozma a fost ales preşedinte chiar la conferinţa inaugurală, în defavoarea lui Puiu Horea, unul dintre fondatorii Ligii .Acum, gândiţi-vă şi dumneavoastră: puteau ăştia 40.000 de oameni să-l cunoască pe Cozma, măcar după figură, în condiţiile în care nu exista mediatizarea de acum? Exclus! Cât ai fi fost de lider, cei care te ştiau erau minerii de pe schimbul tău. În rest, nu erau ziare şi televiziuni ca acum. Tocmai aici a fost şmecheria: când a ajuns la Bucureşti, televiziunea îl arăta în permanenţă pe Cozma, cât mai des, şi aşa au ştiut oamenii că e unul Cozma, care-i şeful Ligii, şi de care abia auziseră. Cea mai tare chestie tot Iliescu a făcut-o, după ce le-a mulţumit minerilor şi i-a trimis în Piaţa Universităţii, spunându-le că vor fi conduşi de domnul Cozma. Cine ştie puterea cuvântului, o foloseşte!”.

Desantul minerilor în Capitală, ca într-un film cu război

Când vine vorba de momentul plecării spre Bucureşti, fostul miner nu mai e aşa de vorbăreţ. Se vede că-i vine greu să povestească, deşi au trecut atâţia ani, şi evită cât poate să răspundă direct cine i-a chemat pe mineri şi cine a organizat plecarea. “Când s-a oprit emisia la TVR, minerii de la Lonea şi Petrila au plecat pe jos spre Petroşani, iar cei de la alte mine au venit cu dubele care îi aduceau de obicei la muncă. E clar că treaba a plecat de sus de tot, pentru că dispecerii au scos minerii din schimb, la ordinul Companiei, care primise ordin de la minister. Pe faţă, nimeni nu a organizat transportul, toată chestia se organiza din mers. În gară erau trei garnituri de tren, pe care minerii le-au ocupat, iar câţiva au urcat cu mecanicii şi le-au dat plecarea. Pe tren, dar şi înainte de plecare, circulau tot felul de zvonuri, cum că la Bucureşti Securitatea se bate cu Armata pentru preluarea puterii, aşa că toţi eram speriaţi. Am plecat ca la război, pregătiţi de orice, ne-am pupat nevestele şi ne-am dus, că erau mai mulţi pe peroane în gară, decât în trenuri. De unde veneau zvonurile? Păi aia-i manipulare deşteaptă, unde nici nu ştii de unde vine! Una peste alta, noi chiar credeam că se întâmplă ceva îngrozitor acolo şi că trebuie să facem ceva.

Când să intrăm în Bucureşti, deja se zvonea că se trage şi că vom fi aşteptaţi de Armată, care are ordin să ne împuşte. De frică ce ne era, am intrat în gară cu lămpile stinse, crezând că or să tragă, dar oamenii de pe peron ne-au întâmpinat cu aplauze. Aici e altă chestie dubioasă: în trei garnituri de tren nu intră nici cu forţa mai mult de trei mii de oameni, ori de aici şi până la cifra de 20.000 de mineri, cât se zicea la televizor că erau în Bucureşti la ora aia, e cale lungă. Şi mai e ceva: am văzut modele de lămpi şi de căşti care nu s-au folosit niciodată în Vale, şi nu zic că ăia nu erau mineri, dar puteau foarte bine să fi fost de la alte mine din ţară”.

Neconcordanţele cu ceea ce ştim oficial despre mineriadă nu se opresc aici. Potrivit fostului sindicalist, minerii au ajuns la Palatul Victoria, unde i-a primit Iliescu, cel care l-a consfinţit pe Cozma drept lider, după care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii. Când au ajuns aici, distrugerile fuseseră deja făcute, iar restul, spune interlocutorul nostru, ţine de montajul imaginilor difuzate în draci după aceea. “La Universitate am ajuns la ora 6 dimineaţa, şi cică am bătut studenţii şi profesorii. Care studenţi, la ora aia? Mai mult decât atât, la sediul central al PNL erau deja geamurile acoperite cu scânduri bătute în cuie, pentru că totul fusese deja spart. Cât despre Ministerul de Interne, pe care se zice că tot minerii l-au incendiat, cei care ştiu clădirea îşi pot imagina ce înseamnă să arunci o sticlă incendiară până la etajul doi, în condiţiile în care etajul respectiv e la o înălţime de vreo 15 metri”.

Pentru fostul miner, nu ştampila de barbari aplicată fără discernământ minerilor e cea mai gravă consecinţă a gestului nesăbuit de atunci. “Culmea răului e că noi toţi am crezut cu sinceritate că ţara, libertatea abia câştigată, sunt în pericol, şi am simţit cu adevărat că ceea ce facem e spre binele naţiunii”, spune uşor stânjenit omul, care, ca atâţia alţi mineri, realizează abia acum proporţiile manipulării la care au fost supuşi.

Scuze oficiale, după 15 ani

Fără Miron Cozma la cârmă, Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului s-a transformat dintr-o instituţie aflată mereu pe picior de război într-un partener de dialog pentru compania Naţională a Huilei şi reprezentanţii Guvernului, lucru care I-a deranjat pe mulţi, având în vedere slaba opoziţie a sindicaliştilor la disponibilizările care au continuat şi după primul val din 1997.Mai mult decât atât, Liga nu mai e ce-a fost şi pentru că o parte dintre sindicatele care o formau s-a retras într-o nouă formaţiune, Uniunea Sindicatelor Mine Energie, divizarea minerilor fiind un lucru cât se poate de bun pentru cei care se simţeau incomodaţi de unitatea lor.

Cum spuneam, mentalitatea minerilor s-a schimbat, şi cei mai mulţi nici nu vor să-şi mai amintească de mineriade, pentru că se simt jenaţi de violenţa cu care le este asociată profesia. Minerii s-au aşezat la masa dialogului şi în ceea ce priveşte sensibila negociere a drepturilor salariale, imaginea fostului lider care chema în Valea Jiului miniştrii pentru a-I lua la rost rămânând o simplă amintire.

În acest context, gestul actualului preşedinte al Ligii de a cere scuze românilor pentru evenimentele din 13 – 15 iunie poate fi privit ca un gest tardiv, dar necesar, de normalitate. Adevărul istoric rămîne încă de stabilit, responsibilitatea pentru cei care au murit atunci nu a fost încă atribuită cu exactitate, dar scuzele minerilor sunt primul semn de normalitate şi de schimbare venit din această zonă, prea des demonizată în paginile ziarelor.

De la evenimentele de atunci, povestite de cei care le-au trăit, au trecut 17 ani, prea puţin pentru ca lucrurile să fie uitate, şi prea mult ca să mai putem spera în recuperarea adevărului adevărat. Între timp, Valea Jiului a trecut printr-o perioadă extrem de agitată, marcată de disponibilizări, proteste, alte mineriade, auto-incendieri şi multă, multă disperare. Agonia Văii nu s-a sfârşit, ci de-abia începe. Investitorii fug de Petroşani, Lupeni, Vulcan, Uricani, Petrila sau Aninoasa ca dracu’ de tămâie, iar guvernul ori se face că lucrează (la altceva), ori elaborează proiecte care niciodată nu vor trece de suportul hîrtiei.Între timp, oamenii de aici au învăţat că cel mai bine tot în Spania sau aiurea se cîştigă, Miron Cozma continuă să rămână pentru unii ultimul haiduc iar pentru alţii inamicul public, iar fostul şef de stat Ion Iliescu a declarat, cu sinceritate, că minerii au făcut atunci un act civic. Lucru pe care vi-l dorim şi dumneavoastră…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s