ARTICOLE

2007_0920vj0126.jpgValea Jiului. Zece ani după.

(documentar aparut in „Sapte zile hunedorene”)

Septembrie 1997 : aproape 20.000 de mineri din Valea Jiului au rămas fără loc de muncă, după prima şi cea mai dură serie de concedieri colective din România. Septembrie 2007 : cei care au mai rămas să muncească zi de zi sub pământ se consideră norocoşi pentru că au un loc de muncă. Între aceste două repere în timp, Valea Jiului a trecut prin convulsii sociale fără precedent, statisticile oficiale au înregistrat rate ale şomajului inimaginabile, iar mulţi, prea mulţi dintre cei care se băteau „să ia ordonanţa” au cunoscut cu adevărat disperarea.

Mineritul, considerat nerentabil

Decizia concedierilor colective masive a fost luată de guvernul Convenţiei Democrate condus de Victor Ciorbea din considerente economice, mineritul fiind considerat atunci prea costisitor.Cu bani de la Banca Mondială, care să le compenseze pierderea locului de muncă, minerii din Valea Jiului au fost invitaţi să se înscrie de bună voie în programul de disponibilizare, despre care nimeni nu ştia mai mult decât că îţi aduce dintr-o dată câteva milioane bune.

Nici la nivel guvernamental nu se ştia prea multe în legătură cu ce aveau să aducă aceste disponibilizări, despre care se mai auzise în Marea Britanie şi Germania, ţări luate ca model, însă fără o analiză atentă a acestui precedent. Din nefericire pentru mineri, efectele sociale ale concedierilor colective au fost minimalizate, mizându-se pe faptul că cei mai mulţi dintre foştii mineri se vor întoarce de unde au venit în anii 80, cu celebrele „acţiuni” de racolare a forţei de muncă necesare atunci în subteran. Orice socilog ar fi putut spune că cei care vor să se mute înapoi în satele din care au fost momiţi cu butelia, garsoniera şi salariul bun nu vor mai reuşi să se integreze, însă toate aceste aspecte au fost trecute cu vederea, cu o superficialitate criminală. Lipsiţi de informaţii cu privire la viitorul lor statut şi fără să ştie ce protecţie socială le oferă statul, minerii s-au aruncat cu capul înainte spre milioanele oferite de guvern. Astfel s-a ajuns în situaţia paradoxală în care oameni în toată firea, cu familie şi copii, dădeau şpagă ca să fie concediaţi, crezând că banii ăia îi vor scăpa de probleme şi semnând cu no nonşalanţa specifică ignoranţei o cerere de disponibilizare, în care se specifica explicit că nu vor mai putea fi angajaţi vreodată în subunităţile Companiei Naţionale a Huilei.

Garsoniere pe o ladă de bere

După ce s-au aruncat la disponibilizare ca amerindienii lui Columb la mărgelele de sticlă colorată, foştii mineri s-au văzut stăpânii unor sume frumuşele pe vremea aia, cuprinse între 6 şi 22 de milioane de lei, în funcţie de vechimea în muncă. Neobişnuiţi să posede atâţia bani dintr-o dată, oamenii au început, în marea majoritate, să cheltuie fără măsură. Magazinele de electronice şi electrocasnice au fost golite în câteva zile de televizoare, frigidere şi maşini de spălat, pe care mulţi le-au vândut la jumătate după câteva luni, iar în baruri foştii mineri nu comandau decât cea mai scumpă bere (Kaser, pe vremea aia). Mici averi s-au risipit în câteva zile şi zeci de familii au trecut de la o zi la alta de la risipă la sărăcie lucie.

Un alt fenomen interesant s-a petrecut în domeniul imobiliar. Foarte mulţi dintre angajaţii Companiei Naţionale a Huilei locuiau în apartamente din fondul locativ de stat, şi cei care s-au gândit să se întoarcă în zonele de origine şi-au vândut contractele de închiriere pe o ladă de bere sau câteva sticle de votcă. Am un prieten care s-a ales cu o garsonieră în Petrila contra unei biciclete şi a câtorva beri, iar ca el sunt destui. Mai grav a fost că mulţi dintre cei care au plecat cu gânduri mari înapoi la ţară nu s-au putut adapta şi s-au întors în Vale, unde nu mai aveau nici case, nici loc de muncă.

Şi-au dat foc pentru un loc de muncă

Încet, dar sigur, disponibilizaţii care făceau cozi interminabile ca să-şi vizeze carnetele de şomer şi-au dat seama că statul scapă de ei după ce le punea în buzunar, timp de un an, un ajutor de şomaj care le ajungea cu greu cât să-şi ducă zilele. Rata şomajului explodase deja la peste 50 la sută, iar excedentul de forţă de muncă nu a fost urmat de investiţii care să absoarbă turma de şomeri. Oricum, majoritatea covârşitoare a foştilor mineri nu ştia altceva decât munca brută din subteran, iar reconversia forţei de muncă era un termen mult prea abstract până şi pentru cei care ar fi trebuit să aplice această măsură.

Amintirea siguranţei pe care le-o dădea locul de muncă i-a făcut pe disponibilizaţi să-şi dorească mai presus de orice întoarcerea la minerit.Cum acest lucru era exclus, oamenii au început o lungă serie de proteste care au scos în stradă zilnic mii de oameni la Petroşani, Lupeni sau Petrila.Ei cereau fie locuri de muncă plătite decent, fie reîncadrarea la fostele unităţi, însă nimeni nu ştia cum ar fi posibilă soluţionarea acestor revendicări. Au urmat formele de protest extreme, care au culminat cu autoincendierile de la Lupeni sau cu greva foamei in care au intrat de bună voie foşti mineri din Petroşani şi Petrila, dar nici acestea nu au adus vreun rezultat, în afara ajutoarelor de urgenţă acordate celor care ţipau mai tare. Între timp, guvernanţii îi trimiteau pe minerii Văii Jiului să culeagă fructe de pădure şi singura măsură luată – cu rezultate discutabile – a fost acordarea statutului de zonă devaforizată acestei zone, o altă premieră pentru România. Reorganizarea mineritului s-a oprit la stadiul închiderii minelor, iar lipsa investiţiilor în acest sector afecta siguranţa muncii minerilor, lucru reflectat de accidentele colective de muncă din minele de aici. Valea Jiului mergea din rău în mai rău, guvernul aproape scăpase de sub control protestele din zonă, iar tensiunea socială acumulată în regiune se apropia de punctul culminant. Acesta a fost momentul în care au început să apară proiecte de anvergură, fonduri externe şi agenţii guvernamentale care promiteau relansarea Văii Jiului. Ce efecte au avut toate acestea, citiţi în episodul al doilea….

Găsirea unui loc de muncă în Valea Jiului echivala cu lupta pentru supravieţuire după disponibilizările din 1997, iar zecile de proteste şi gesturile disperate ale foştilor mineri care cereau de lucru au dat măsura gravităţii situaţiei din zonă. Depăşit de criza socială din Valea Jiului, Guvernul a continuat să acţioneze fără o strategie pe termen lung, mulţumindu-se ca, după fiecare protest, să mai împartă câteva zeci de ajutoare de urgenţă. Între timp, Banca Mondială vorbea cu entuziasm despre reconversia profesională a foştilor mineri şi despre transformarea lor în întreprinzători de succes….

Sub pragul sărăciei

Pentru lichidarea mineritului, considerat nerentabil din punct de vedere economic, guvernul a cheltuit sume impresionante, şi mulţi s-au întrebat – pe bună dreptate – dacă banii aceştia nu puteau fi utilizaţi înspre relansarea acestui sector de activitate. Potrivit datelor oficiale, cei peste 60.000 de mineri disponibilizaţi în 1997 (cei mai mulţi din Valea Jiului şi Oltenia) au încasat plăţi compensatorii în valoare de aproape 853 de miliarde de lei, suma aceasta depăşin 2247 de miliarde în 1999, când, la nivel naţional, numărul celor concediaţi colectiv a depăşit 191.000 de persoane, aici intrând şi personal din alte domenii decât mineritul. Potrivit responsabililor de atunci din Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, banii au fost plătiţi din fondul pentru plata ajutorului de şomaj. Aşadar, disponibilizările s-au dovedit a fi o soluţie extrem de costisitoare, care a generat apoi convulsii sociale greu de stăpânit, din cauza lipsei măsurilor concrete pe termen lung.

După ce lucrurile s-au mai liniştit în Valea Jiului, situaţia din zonele miniere defavorizate a fost monitorizată printr-un program finanţat de Banca Mondială. Un grup de sociologi români şi străini a realizat un studiu în anul 2005, care constatat 28 la sută dintre gospodăriile din regiunile cu disponibilizaţi se află sub pragul de subzistenţă, neavând bani pentru alimente sau întreţinere.Potrivit sociologilor, cei aflaţi în această situaţie se împrumutau de la rude sau vecini pentru a supravieţui.

Această situaţie s-a produs pe fondul legislaţiei necorespunzătoare în ceea ce priveşte şomajul şi protecţia socială, pentru că, după plata ajutorului de şomaj, persoanele fără un loc de muncă mai primeau pentru o scurtă perioadă o asistenţă financiară minimală din partea statului (o aşa-zisă alocaţie de sprijin, urmată de un ajutor social pe perioadă limitată), după care ieşeau din orice formă de plată. Aşa se face că, deşi agenţiile raportau scăderea ratei şomajului, aceasta nu se datora angajării şomerilor, ci faptului că tot mai mulţi nu mai primeau nici un fel de ajutor şi ieşeau din evidenţele Ministerului Muncii.

Din această cauză, la începutul anului 2000, consilierul prezidenţial pe probleme sociale Petre Păun Jura a discutat împreună cu ministrul muncii din acea vreme, Smaranda Dobrescu, posibilitatea acordării unor ajutoare de urgenţă pentru minerii disponibilizaţi din Valea Jiului pentru care au fost epuizate toate formele de protecţie socială, şi autorităţile locale din zonă au fost rugate să se ocupe de anchetele sociale necesare. Aşa cum era de aşteptat, nici această măsură nu a rezolvat problema, ba chiar a făcut mai mult rău, pentru că cei care nu s-au regăsit pe listele cu „ajutoare” au ieşit în stradă, generând un lung şir de proteste care aduceau, în cele din urmă, alte ajutoare de urgenţă. În tot acest timp, Banca Mondială şi statul român nu păreau să aibă alt obiectiv decât acela de a-i transforma pe foştii pălmaşi din subteran în oameni de afaceri.

Centre de afaceri şi stimulente financiare

Încă de la primele concedieri colective, foştii mineri au fost încurajaţi să investească banii într-o afacere, şi de aceea, printr-un act normativ, firmele înfiinţate de disponibilizaţi erau scutite de impozit în primii doi ani. În plus, Valea Jiului a fost declarată zonă defavorizată, cu un cadru legislativ care promitea o serie de facilităţi importante pentru cei care investeau aici, pornind de la reducerea impozitelor şi până la scutirea de taxe vamale pentru importul de utilaje şi echipamente. Toate acestea păreau frumoase pe hârtie, numai că foştii mineri habar n-aveau de ce afacere să se apuce, iar investitorii ocoleau de departe Valea Jiului, din cauza instabilităţii sociale de aici.

Ca să poată coordona într-un fel „spiritul de iniţiativă” al disponibilizaţilor, Guvernul a înfiinţat în 1997 Agenţia Naţională de Dezvoltare a Zonelor Miniere, care a oferit stimulente financiare pentru angajare şi instruire în valoare de 10 milioane de dolari, la nivelul tuturor zonelor afectate de restructurarea mineritului, mizându-se pe crearea unui număr de 10.000 de locuri de muncă. Potrivit acestei instituţii, până în 2005 fuseseră angajate peste 6500 de persoane cu ajutorul acestor stimulente financiare oferite angajatorilor, care primeau 960 de dolari pe an pentru fiecare angajat recrutat din rândul disponibilizaţilor.

Proiectele dezvoltate în zonele miniere au mai cuprins şi programe destinate întreprinzătorilor. În Valea Jiului, acestea au mers de la consiliere şi consultanţă în vederea începerii unei activităţi, pînă la creditare şi centre de afaceri. Până în 2005 au fost construite zece centre de afceri în ţară, dintre care unul la petroşani, şi s-au încheiat contracte de microcredite în valoare de aproape 4,5 milioane de dolari cu un număr de 2081 de firme. Marea majoritate a activităţilor începute de foştii mineri nu au avut succes, cele mai multe încetându-şi activitatea după ce nu mai erau asistate la centrul de afaceri, unde primeau spaţiu pentru chirie modică, servicii juridice şi de contabilitate, precum şi alte facilităţi.În cele din urmă, cei care se ocupau de formarea viitorilor oameni de afaceri din rândul foştilor mineri şi-au recunoscut înfrângerea şi au declarat că aceştia pur şi simplu nu au spirit antreprenorial, oricâţi bani s-ar cheltui cu ei…â

Locuitorii Văii Jiului îşi amintesc, cu siguranţă, şi de guvernatorul Văii Jiului, o altă găselniţă guvernamentală menită să arate că statul se preocupă de această zonă, cu un puternic potenţial electoral, sau de strategia pe termen lung gândită de subalternii lui Adrian Năstase, care rivalizează oricând cu scenariile filmelor SF. Fără a intra în amănunte, să spunem doar că şi aceasta a fost o perdea de fum, în sptele căreia disponibilizările au continuat, de data aceasta cu mai multă responsabilitate, lecţia primului val de disponibilizări aducând îmbunătăţiri în privinţa protecţiei sociale acordate celor care au ieşit din sistem.

Altfel de disponibilizaţi

Dacă există poveşti de succes ale disponibilizaţilor care au reuşit în afaceri, probabil că sunt cunoscute doar de către ei. Singurul fost miner pe care-l cunosc şi care a avut o scurtă legătură cu business-ul e Petre Braiţ, cel care, demult, a pus pe picioare Barockul, de care nu s-a ocupat prea ult pentru că e prea boem, aşa că nu le băga mâna în buzunar prietenilor, dacă n-aveau cu ce plăti berea.

Şi pentru că am amintit de boemă, trebuie să spun că cele mai răsunătoare poveşti de succes pe care le ştiu sunt legate de succesul foştilor mineri în domeniul artistic, şi mă simt mândru că mă număr printre prietenii lor. Coregraful Nicolae Nicoară a fost miner la Aninoasa, şi după disponibilizare şi-a împlinit vocaţia scenei. El a dus ansamblul Parângul din Petroşani pe scene importante din Europa, şi a reuşit să se facă respectat într-un domeniu care n-are nimic de-a face cu meseria din cartea de muncă, ci numai cu talentul şi pasiunea. Marian Boboc ştie şi el cum arată mina pe dinăuntru, dar asta nu l-a împiedicat să devină membru al Uniunii Scriitorilor şi promotor al mişcării culturale în Valea Jiului, încă de pe vremea cînd era miner. De altfel, el pare să-şi redescopere rădăcinile din acest domeniu, pentru că cele mai recente cărţi pe care le-au publicat recuperează istoria recentă a mineritului. În sfărşit, dar nu în cele din urmă, se cuvine amintit, dar mai ales citit, poetul Ion Pascal Vlad, cel care compunea poezii în ritmul pilei cu care lucra la Livezeni, şi care are volume de versuri ce pot sta oricând alături de cele ale poeţilor de care auzim cu toţii. Tot disponibilizat, dar de la CFR, e şi prietenul meu Constantin Câmpeanu, care e poet, dar şi sculptor, pictor şi zburător cu parapanta (deşi aici mai are încă de lucru la aterizări…) şi e foarte mândru de mîinile lui mari, bătucite de anii petrecuţi în atelierul de la Depou, lîngă locomotive şi vagoane. Toţi aceştia, şi mulţi alţii ca ei, se cuvin recunoscuţi pentru meritul de a-şi fi depăşit condiţia fără să facă din asta un titlu de glorie şi de a-şi fi urmat pasiunea pînă la capăt.

În loc de epilog

Cele mai recente date legate de mineritul Văii Jiului, care continuă să rămână principala activitate în regiune, indică faptul că nu vor mai avea loc disponibilizări, ba mai mult, pentru prima dată în ultimii zece ani, Compania Naţională a Huilei face angajări, 30 de tineri urmând să fie încadraţi la extracţia cărbunelui. Evenimentele ultimilor zece ani par să fi fost asimilate şi de către guvernanţi, şi de către locuitorii Văii, pentru care mirajul banilor fluturaţi în schimbul locului de muncă nu mai înseamnă mare lucru. Între timp, mineritul se îndreaptă spre un alt viitor, care înseamnă o nouă formă de organizare şi alinierea la o piaţă concurenţială, în persepectiva renunţării la subvenţiile din partea statului, peste doar trei ani.

 

ene_001.jpgCronica primei mineriade

(o ancheta publicata in iunie 2005, in saptamanalul „Gazeta de Hunedoara”)

Cu 17 ani în urmă, Bucureştiul primea, cu groază pentru unii, cu bucurie pentru alţii, lămpaşele şi bâtele minerilor, într-o succesiune de evenimente catalogate de unii drept „un atac la adresa democraţiei”, sau considerate de fostul preşedinte Ion Iliescu „un act civic.” Istoria a înregistrat întâmplările de atunci ca fiind prima mineriadă, şi cea mai violentă, dând adevărata măsură a efectelor pe care arta manipulării le poate avea asupra unei societăţi în derivă. Au trecut 17 ani, care nu au putut şterge imaginea lăsată de această mineriadă şi de cele ce I-au urmat asupra Văii Jiului. Singurul lucru care s-a schimbat e mentalitatea oamenilor de aici, care vor să uite de evenimentele cu care e asociată Valea în mentalul colectiv.

Clasa muncitoare de Valea Jiului

Deşi a trecut ceva vreme de la evenimentele cu pricina, minerii se feresc să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci, sau dacă o fac nu te alegi decât cu variante ce nu seamănă una cu alta. E drept, fiecare a trăit mineriada în felul lui, însă a existat un numitor comun, în persoana celui care avea să devină unul dintre cele mai controversate personaje post-decembriste : Miron Cozma.
Printre cei aflaţi în mijlocul evenimentelor din 13-15 iunie a fost şi un miner de la Petrila, care acum nu mai are nici o treabă cu subteranul, şi care, din motive numai de el ştiute, a vrut să-şi păstreze anonimatul.Mărturia sa nu numai că adaugă noi elemente versiunii oficiale a mineriadei, dar lansează şi câteva întrebări de bun simţ, care nu pot fi trecute cu vederea, mai ales că personajul nostru se numără printer fondatorii sindicatului minerilor. „În primele luni ale lui 1990, am înscris la judecătorie, împreună cu alţi opt ortaci, primul sindicat al Minei Petrila, iar la puţin timp după aceea, în martie, a luat fiinţă Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului. Într-un fel, ceea ce făceam noi era, pe vremea aceea, un fel de dictatură proletară, pentru că ni se spusese vreme de atâţia ani că muncitorii sunt clasa conducătoare, încât noi chiar credeam lucrul ăsta. Ştiu că pare greu de crezut acum, dar chiar aşa era. Cum spuneam, Liga a luat fiinţă în martie 1990, şi atunci avea peste 40.000 de membri numai de la exploatările miniere, la care s-au afiliat ulterior alte întreprinderi, deci era o forţă în toată puterea cuvântului. Miron Cozma a fost ales preşedinte chiar la conferinţa inaugurală, în defavoarea lui Puiu Horea, unul dintre fondatorii Ligii .Acum, gândiţi-vă şi dumneavoastră: puteau ăştia 40.000 de oameni să-l cunoască pe Cozma, măcar după figură, în condiţiile în care nu exista mediatizarea de acum? Exclus! Cât ai fi fost de lider, cei care te ştiau erau minerii de pe schimbul tău. În rest, nu erau ziare şi televiziuni ca acum. Tocmai aici a fost şmecheria: când a ajuns la Bucureşti, televiziunea îl arăta în permanenţă pe Cozma, cât mai des, şi aşa au ştiut oamenii că e unul Cozma, care-i şeful Ligii, şi de care abia auziseră. Cea mai tare chestie tot Iliescu a făcut-o, după ce le-a mulţumit minerilor şi i-a trimis în Piaţa Universităţii, spunându-le că vor fi conduşi de domnul Cozma. Cine ştie puterea cuvântului, o foloseşte!”.

Desantul minerilor în Capitală, ca într-un film cu război

Când vine vorba de momentul plecării spre Bucureşti, fostul miner nu mai e aşa de vorbăreţ. Se vede că-i vine greu să povestească, deşi au trecut atâţia ani, şi evită cât poate să răspundă direct cine i-a chemat pe mineri şi cine a organizat plecarea. „Când s-a oprit emisia la TVR, minerii de la Lonea şi Petrila au plecat pe jos spre Petroşani, iar cei de la alte mine au venit cu dubele care îi aduceau de obicei la muncă. E clar că treaba a plecat de sus de tot, pentru că dispecerii au scos minerii din schimb, la ordinul Companiei, care primise ordin de la minister. Pe faţă, nimeni nu a organizat transportul, toată chestia se organiza din mers. În gară erau trei garnituri de tren, pe care minerii le-au ocupat, iar câţiva au urcat cu mecanicii şi le-au dat plecarea. Pe tren, dar şi înainte de plecare, circulau tot felul de zvonuri, cum că la Bucureşti Securitatea se bate cu Armata pentru preluarea puterii, aşa că toţi eram speriaţi. Am plecat ca la război, pregătiţi de orice, ne-am pupat nevestele şi ne-am dus, că erau mai mulţi pe peroane în gară, decât în trenuri. De unde veneau zvonurile? Păi aia-i manipulare deşteaptă, unde nici nu ştii de unde vine! Una peste alta, noi chiar credeam că se întâmplă ceva îngrozitor acolo şi că trebuie să facem ceva.
Când să intrăm în Bucureşti, deja se zvonea că se trage şi că vom fi aşteptaţi de Armată, care are ordin să ne împuşte. De frică ce ne era, am intrat în gară cu lămpile stinse, crezând că or să tragă, dar oamenii de pe peron ne-au întâmpinat cu aplauze. Aici e altă chestie dubioasă: în trei garnituri de tren nu intră nici cu forţa mai mult de trei mii de oameni, ori de aici şi până la cifra de 20.000 de mineri, cât se zicea la televizor că erau în Bucureşti la ora aia, e cale lungă. Şi mai e ceva: am văzut modele de lămpi şi de căşti care nu s-au folosit niciodată în Vale, şi nu zic că ăia nu erau mineri, dar puteau foarte bine să fi fost de la alte mine din ţară”.
Neconcordanţele cu ceea ce ştim oficial despre mineriadă nu se opresc aici. Potrivit fostului sindicalist, minerii au ajuns la Palatul Victoria, unde i-a primit Iliescu, cel care l-a consfinţit pe Cozma drept lider, după care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii. Când au ajuns aici, distrugerile fuseseră deja făcute, iar restul, spune interlocutorul nostru, ţine de montajul imaginilor difuzate în draci după aceea. „La Universitate am ajuns la ora 6 dimineaţa, şi cică am bătut studenţii şi profesorii. Care studenţi, la ora aia? Mai mult decât atât, la sediul central al PNL erau deja geamurile acoperite cu scânduri bătute în cuie, pentru că totul fusese deja spart. Cât despre Ministerul de Interne, pe care se zice că tot minerii l-au incendiat, cei care ştiu clădirea îşi pot imagina ce înseamnă să arunci o sticlă incendiară până la etajul doi, în condiţiile în care etajul respectiv e la o înălţime de vreo 15 metri”.
Pentru fostul miner, nu ştampila de barbari aplicată fără discernământ minerilor e cea mai gravă consecinţă a gestului nesăbuit de atunci. „Culmea răului e că noi toţi am crezut cu sinceritate că ţara, libertatea abia câştigată, sunt în pericol, şi am simţit cu adevărat că ceea ce facem e spre binele naţiunii”, spune uşor stânjenit omul, care, ca atâţia alţi mineri, realizează abia acum proporţiile manipulării la care au fost supuşi.

Scuze oficiale, după 15 ani

Fără Miron Cozma la cârmă, Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului s-a transformat dintr-o instituţie aflată mereu pe picior de război într-un partener de dialog pentru compania Naţională a Huilei şi reprezentanţii Guvernului, lucru care I-a deranjat pe mulţi, având în vedere slaba opoziţie a sindicaliştilor la disponibilizările care au continuat şi după primul val din 1997.Mai mult decât atât, Liga nu mai e ce-a fost şi pentru că o parte dintre sindicatele care o formau s-a retras într-o nouă formaţiune, Uniunea Sindicatelor Mine Energie, divizarea minerilor fiind un lucru cât se poate de bun pentru cei care se simţeau incomodaţi de unitatea lor.

Cum spuneam, mentalitatea minerilor s-a schimbat, şi cei mai mulţi nici nu vor să-şi mai amintească de mineriade, pentru că se simt jenaţi de violenţa cu care le este asociată profesia. Minerii s-au aşezat la masa dialogului şi în ceea ce priveşte sensibila negociere a drepturilor salariale, imaginea fostului lider care chema în Valea Jiului miniştrii pentru a-I lua la rost rămânând o simplă amintire.

În acest context, gestul actualului preşedinte al Ligii de a cere scuze românilor pentru evenimentele din 13 – 15 iunie poate fi privit ca un gest tardiv, dar necesar, de normalitate. Adevărul istoric rămîne încă de stabilit, responsibilitatea pentru cei care au murit atunci nu a fost încă atribuită cu exactitate, dar scuzele minerilor sunt primul semn de normalitate şi de schimbare venit din această zonă, prea des demonizată în paginile ziarelor.

De la evenimentele de atunci, povestite de cei care le-au trăit, au trecut 17 ani, prea puţin pentru ca lucrurile să fie uitate, şi prea mult ca să mai putem spera în recuperarea adevărului adevărat. Între timp, Valea Jiului a trecut printr-o perioadă extrem de agitată, marcată de disponibilizări, proteste, alte mineriade, auto-incendieri şi multă, multă disperare. Agonia Văii nu s-a sfârşit, ci de-abia începe. Investitorii fug de Petroşani, Lupeni, Vulcan, Uricani, Petrila sau Aninoasa ca dracu’ de tămâie, iar guvernul ori se face că lucrează (la altceva), ori elaborează proiecte care niciodată nu vor trece de suportul hîrtiei.Între timp, oamenii de aici au învăţat că cel mai bine tot în Spania sau aiurea se cîştigă, Miron Cozma continuă să rămână pentru unii ultimul haiduc iar pentru alţii inamicul public, iar fostul şef de stat Ion Iliescu a declarat, cu sinceritate, că minerii au făcut atunci un act civic. Lucru pe care v-il dorim şi dumneavoastră…

2007_1210aniversare0024.jpgAm ajuns la 5000 de numere fără Viagra !

(un posibil rezumat pentru scurta mea sefie la „Matinal”)

Luni, la ceas de seară, foştii, actualii şi, poate, viitorii matinali s-au strâns la Teatrul „I.D. Sîrbu” ca să aniverseze apariţia cu numărul 5000. Dacă am vrea să facem un mic studiu în legătură cu cei prezenţi la eveniment, am putea numi câteva categorii principale : nostalgici, sarcastici, romantici, sadici, iar despre inconştienţi numai de bine. A, şi să nu uităm de prieteni. Prietenii ştiu de ce.

Cel mai frumos public, cei mai frumoşi artişti, cele mai sincere prezenţe, în pragul sărbătorilor de iarnă, au fost copiii de la Vulcan, cei care de şase ani sunt reuniţi în cadrul ansamblului „Doruleţ”. Pentru prezenţa lor la sărbătoarea noastră, principalii „vinovaţi” sunt Gheorghe Ile şi Angela Stoica. Nu cred că mai e nevoie să vă spun că vorbim de primarul şi viceprimarul municipiului Vulcan, cărora nu le putem mulţumi îndeajuns pentru tot.

Cele 5000 de numere „trase” de-a lungul ultimilor ani ar face invidios orice bărbat, chiar şi pe Genu Tuţu.Prietenele ştiu de ce.Cum nu am „administrat” decât vreo treizeci, n-am cu ce să mă laud, dar faptul că am luat parte la apariţia acestui număr aniversar, născut cu o altă faţă (nu ca să luăm faţa cuiva) e totuşi ceva.În rest, faptul că m-am pupat pe scenă cu Mircea Bujorescu şi i-am înmânat o diplomă înseamnă o onoare la care n-aş fi sperat.Nici Buji.

Mult prea mulţi dintre colegi au lipsit, ocupaţi probabil cu curăţenia de sărbători, cu aprovizionarea pentru masa de Crăciun (fie că unii îşi caută sponsorii de peste an pentru un caltaboş, fie că alţii se duc să facă cumpărături la Viena) sau cu propriile publicaţii, numite generic „ziare”.Treaba lor. Noi am avut băutură pentru toată lumea, şi îi aşteptăm la o cană de vin, ca să îşi ridice diplomele. Le merită !

Spectacolul cu care am încercat să mai înveselim atmosfera oficială a ridicat sala în picioare, la propriu, deşi, spre sfârşit, erau mai multe scaune goale decât public. „Se vede că sunteţi matinali !”, au zis băieţii de la Ackent.Ştiau ei ce ştiau….

Probabil am uitat să invităm o mulţime de prieteni. Cu siguranţă am omis să le mulţumim multora din cei care merită, dar numai cine nu munceşte nu greşeşte, nu -i aşa, tovarăşi ?

Pe vremuri, o reclamă colorată zicea că viitorul sună bine. Acum parcă sună ocupat.Ce va fi cu Matinalul în următoarele 5000 de numere, rămâne să citim. În rest, sărbători fericite !

hartaw560h420.jpgMica Europă din Petrila

(textul face parte dintr-un proiect mai amplu coordonat de mine la Clubul Copiilor din Petrila, si a fost publicat in cotidianul „Matinal”, in ianuarie 2008)

În decembrie 2006, pe când toată suflarea românească se pregătea să se bucure de intrarea în Uniunea Europeană mai ceva ca de majorarea pensiilor, un grup de copii din Petrila îşi dădeau cu părerea asupra acestui eveniment epocal pentru naţiune, dar nu oricum, ci într-un cadru organizat.Mai precis, la Clubul Copiilor şi Elevilor din Petrila, acolo unde, la ideea directorului Constantin Barbu, a funcţionat un cerc de jurnalism, la care cu bucurie am luat parte.Cum copiii au o percepţie cu totul specială asupra lumii, iar eu trebuia să-mi justific cumva salariul, am căzut de acord asupra faptului că primul număr al publicaţiei pe care ar fi trebuit s-o edităm, intitulată „Reporter junior”, să se ocupe de treaba asta. Până am strâns textele, până am machetat ziarul, a trecut ceva timp, a venit integrarea şi odată cu ea reparaţiile capitale la clădirea Clubului, aşa că proiectul nostru jurnalistic a căzut. Textele au rămas însă, şi îmi fac o datorie de onoare din a vă invita să vedeţi intrarea în Uniunea Europeană prin ochii copiilor din Petrila, care, în inocenţa lor, şi-au pus mari speranţe în evenimentul despre care vorbea toată lumea, deşi puţini ştiau ce-o să însemne. Eu unul n-am aflat nici acum, dar mi-ar place să-mi văd foştii elevi, ca să-mi spună ce e cu Uniunea asta….

Europa. Vedere din 8 Martie

În U.E. eu aş vrea să se elimine centralele de reciclare a plasticului fiind că poluează mediul. Eu cred că U.E. înseamnă că oamenii nu o să mai polueze mediul şi nu o să mai bea peste măsură, iarna să fie foarte multe utilaje ca să cureţe drumul de zăpadă şi să se facă cauciucuri de iarnă foarte bune încât să nu derapeze şi ca să-şi permită şi cei mai săraci oameni care au maşini. ( Mădălin Codreanu, VI C )

Când intrăm în Uniunea Europeană în primul rând aş vrea ca în oraşul Petrila parcurile să fie reparate. Eu aş vrea să se ia măsuri ca oamenii să nu mai arunce hârtii pe jos. Oraşele să fie mai ordonate. Şcolile să fie văruite, vopsite, să se schimbe băncile şi să se înlocuiască cu mobilier. Eu aş vrea ca la clasele din şcoli să fie vestiare, pe coridoarele şcolii să se pună camere de filmat şi directorii să ia măsuri să nu se mai bată copiii din şcoli. Şi aş vrea ca la şcoală să ne dea manuale noi. Aş vrea ca doctorii din spitale să fie foarte atenţi când fac injecţii şi vaccine.În cartierul 8 Martie să se facă un teren mare pentru toţi copiii din cartierul 8 Martie.În cartierul 8 Martie sunt numai gunoaie de aceea aşl dori când intrăm în Umiunea Europeană să nu mai fie aşa. ( Doina Cheian, VI C )

Când vom intra în Uniunea Europeană totul se va schimba. Toate electro casnicele se vor ieftini şi salariile se vor mări. Nu vor mai exista second handuri. Se vor da amenzi pentru ori ce furt. Eu cred că nu vor mai exista hoţi. Toate maşinile vor avea o singură culoare. Va exista trei zile weekend-uri. Se vor ţine multe spectacole. Se vor ţine toate sărbătorile printr-o paradă. Se vor pune neuane şi seara vor fi aprinse. Copiii premianţi din şcoli vor fi premiaţi în faţa tuturor oamenilor.

Eu stau în cartierul 8 Martie, care ar trebui schimbat tot.Eu dacă l-aş schimba aş face multe toalete publice, multe locuri verzi şi înflorite şi multe coşuri de gunoi, multe amenzi pentru încălcarea locurilor frumos amenajate. Sunt multe victime şi agresori în cartier şi ar trebui să se construiască o puşcărie şi spitale. Şi mulţi copii din această localitate este plină de traficanţi de droguri şi fumători. ( Adina Dogaru, VI C )

Când vom intra în Uniunea Europeană totul se va schimba în bine sau în rău. Noi sperăm că vor fi mai multe locuri de muncă şi salariile şi alocaţiile vor fi mai mari. Eu îmi doresc să fie condiţii mai bune în şcoli. La fermieri le vor trebui foarte multe maşinării de exemplu cei care au vite şi nu au maşini de muls nu vor putea vinde lapte în piaţă. Unii români au terenuri foarte mari şi nu le valorifică şi le vând unor cetăţeni din alte ţări, care le prelucrează şi au recolte foarte bogate. În familie dacă părinţii agresează copiii lor fără motiv şi va fi pârât va face trei luni de puşcărie iar dacă repetă ceea ce-a făcut va face 10 ani de puşcărie.

În localitatea noastră Petrila aproape peste tot sunt numai gunoaie pentru că oamenilor nu le pasă dacă localitatea lor este murdară sau curată. Eu aş vrea să ne adunăm toţi locuitorii Petrilei şi să facem curat peste tot.Primarul numai pune pe muncitori să facă zebrele şi să văruiască copaci doar când se apropie alegerile locale pentru alegerea primarului. Eu aş vrea să fie localitatea noastră mai curată pentru că vine oameni din alte oraşe sau ţări şi vede ce mizerabilă este localitatea noastră. ( Robert Bardan, VI C )

Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie în care sunt mai multe ţări aderate. În aceste ţări care sunt aderate este ordine, curăţenie şi fără hoţi, fără accidente stupide, aceste ţări sunt corecte şi sigure. Vreau ca şcolile să fie mai sigure şi profesorii calificaţi. Alimentele vor fi mai sănătoase şi mai organice şi dacă se vor scumpi să se mărească şi salariile şi alocaţiile şi pensiile să fie mărite.

Mie sincer îmi place mult Petrila că este frumos decorat, cât de puţin curat şi are o comunitate unită. Ceea ce nu-mi place e că unii copii au un comportament agresiv, atacă alţi oameni, vorbesc urât şi nu învaţă, unele blocuri trebuie renovate şi vopsite. Copiii vagabonzi trebuie educaţi şi învăţaţi să se comporte ca ca oamenii normali.Trebuie să fie totuşi mai curat ca în alte ţări aderate la Uniunea Europeană, mai ales aş vrea ca şcolile din 8 Martie să fie mai îngrijite şi profesorii să fie calificaţi. Aş mai vrea ca în Petrila să fie un adăpost de animale, un supermarket şi o şcoală de corecţie. Odată cu intrarea României înUniunea Europeană, în Petrila totul se va schimba chiar dacă nu vrem. ( Roxana Georgiana Popescu, VI C )

Când vom intra în Uniunea Europeană toate lucrurile se vor schimba în bine. Oamenii de la conducerea Uniunii Europene ne vor mării alocaţiile şi salariile tuturor oamenilor care vor fi în Uniunea Europeană. Vom avea căldură în şcoală şi bănci şi scaune noi în special tabla. Se vor face mai multe tabere şi excursii în special iarna când este zăpadă mai multă. Animalele vor fi tratate mai bine şi nimeni nu va mai avea voie să le chinuie sau să le omoare. Toţi copiii vor avea unde să se schimbe şi nu va trebui să ne schimbăm pe rând, înainte fetele şi după aceea băieţii. Toţi copiii din şcoli vor învăţa mai bine şi nu vor mai lua note mici şi de patru. ( Florin Alexandru Staicu, VI C )

Europa (Ana Maria Ojog)

Statul Europa este un loc foarte bun pentru odihna oamenilor din oraşe sau ţări. Eu cred că este bine să ne unim cu Europa în anul 2007. Dar unii oameni se întreabă de ce este obligatoriu să ne unim cu Europa. Vă spunem noi :

Pentru că oraşul Petrila nu are mulţi locuitori şi au nevoie de statul Europa. Ei cred că nu au nevoie de ajutorul Europei sau de a se uni cu ea. Dar să spunem că oraşul nostru nu ar avea multe instituţii şi locuitorii oraşului nostru ar face lucruri neobişnuite, ar merge 4 – 5 metri pentru a găsi biserica sau altă instituţie.

Oamenii au crezut mereu că nu vor avea nevoie niciodată de ajutorul altor ţări sau oraşe. Dacă oamenii vor continua aşa, să fie atât de cruzi cu alţii, nu vor fi iubiţi de alţi oameni şi nici nu vor fi ajutaţi de alţii.

Dar unii oameni nu s-au învăţat minte nici până acum pentru a ştii cum să se comporte cu ceilalţi oameni din jurul lor. Deşi ziariştii au scris în ziare şi în reviste despre comportamentul lor în ele.

 

 

 

 

 

 

cruce-6.jpgGolgota de la Lupeni

(mda, cu textul asta mi-am dat un examen la facultate…da’ sigur l-am si publicat undeva, nu mai tin minte unde)

Există locuri în care sacrul e la doi paşi de tine, locuri în care simţi prin toţi porii prezenţa divinităţii. Un astfel de loc este schitul Straja din munţii Retezat, spre care se îndreaptă an de an, în Vinerea Mare, sute de credincioşi. Ei participă la Drumul Crucii, o procesiune religioasă unică în ţara noastră, pentru a se purifica de păcate şi pentru a se apropia, cu încă un pas, de Dumnezeu…

De cinci ani, credincioşii din toată Valea Jiului – de la momârlanii din poienile Parângului Mic, până la ciobanii aspri de la Câmpul lui Neag – trăiesc, în Vinerea Mare, un eveniment unic în ţara noastră, despre care duhovnicii locului spun că reprezintă un vârf al spiritualităţii româneşti. ” Drumul Crucii”, procesiunea religioasă intrată deja în tradiţia locului, adună de fiecare dată tot mai mulţi participanţi, care se nevoiesc să păşească pe urmele răstignirii Mântuitorului. Cale de aproape nouă kilometri, credincioşii urcă, pe umeri, o cruce de diminsiunile celei pe care a fost răstignit Isus, până la schitul Straja, din masivul cu acelaşi nume, unde este sfinţită de călugării care vieţuiesc la sfântul locaş. Misiunea celor care se încumetă să transporte, asemeni Mântuitorului, crucea grea de 120 de kilograme, nu este deloc uşoară, având în vedere faptul că Drumul Crucii parcurs la Lupeni este cel mai greu traseu de acest gen din întreaga lume. Pentru cei mai mulţi, fiecare pas făcut în umbra Crucii înseamnă o povară mai puţin, puterea purificatoare a simbolului divin făcându-şi simţită prezenţa printre cei care cred cu adevărat.

Semne din cer

Manifestarea, cu tot ce implică ea, a fost organizată de Emil Părău, un prosper om de afaceri din Lupeni. Când s-a spus că Dumnezeu şi-a întors faţa de la Valea Jiului, un om şi-a întors sufletul spre Dumnezeu, şi a pornit într-o acţiune care avea să îi aducă multe bucurii sufleteşti. Simţindu-se dator să dea înapoi lumii măcar o părticică din ceea ce a câştigat, Emil Părău a ridicat Crucea Eroilor din Straja, a ctitorit schitul Straja, care poartă hramul înălţării sfintei cruci şi a iniţiat această procesiune, devenită între timp prilej de mândrie pentru lupeneni. Ca răsplată pentru toate acestea, Emil Părău a primit, de la Muntele Athos, un fragment din crucea pe care a fost răstignit Hristos, fragment aflat în componenţa crucii din Straja.

Părău a început să se gândească la Drumul Crucii după ce la cabana sa din Straja s-au întâmplat mai multe fenomene inexplicabile, la sărbători importante ale creştinătăţii. Astfel, mai multe becuri s-au ars, în interiorul lor apărând simbolul crucii, ceea ce a însemnat, pentru Părău, că trebuie să facă ceva. Pe lângă schitul ctitorit în Straja şi Crucea Eroilor, de peste 20 de metri, ridicată în vârful muntelui, el a iniţiat şi acest drum de credinţă, care are nouă kilometric şi 14 popasuri, cu tot atâtea troiţe, ce evocă patimile Mântuitorului.

Fiecare dintre cei care iau parte la Drumul Crucii are motivele sale de a se alătura procesiunii, însă pe feţele tuturor se citeşte smerenia în faţa tainei învierii. Am întâlnit credincioşi din Arad, care au venit din celălalt colţ al ţării la schitul din Retezat, dar şi o momârlancă de 91 de ani, care nu a obosit să urce până la 1800 de metri altitudine, doar pentru a se ruga în umbra crucii. Şi astfel, bisericuţa mică de lemn, lipsită de fastul marilor lăcaşe de cult, străluceşte, an de an, de bucuria şi pioşenia celor care s-au putut reculege, în sfârşit, alături de crucea purtată cu atâta trudă.

Pentru o clipă de graţie, păcatele lumii acesteia au stat la poalele crucii purtate de sute de credincioşi spre Golgota Văii Jiului, şi poate că multe dintre ele s-au spulberat dincolo de crestele Munţilor Vâlcan. Până anul viitor, crucea de la schitul din Straja va veghea liniştea celor care i-au adus cinstire, până la următorul drum de jertfă şi credinţă…

nightlosers-1.jpgParastas cu cântec

„Om Rău” a fost comemorat, la un an de la dispariţie

(publicat in saptamanalul „Gazeta de Hunedoara”, prin iunie 2005)

Eu locuiesc în oraşul Petrila. Oraşul Petrila are multă mizerie, multă suferinţă şi cârciumi aşa şi-aşa. Dar oraşul Petrila, unde, vă repet, îmi duc io zilele, are şi mult umor. De unde ? Păi, de la Ion Barbu, ăla care face mişto de toată lumea, cu caricaturile, cărţile şi chiloţii pictaţi pe care cu mândrie i-a scos mai demult în curte, pe-o sfoară.Barbu e un om bun, şi tocmai de-aia a inventat, în anul de graţie 1999, festivalul Om Rău, singurul de felul ăsta de pe întreg mapamondul.

„Congresul oamenilor răi”

Ca să înţelegeţi cum s-a ajuns la pomenirea festivalului, trebuie să luaţi aminte mai întâi la naşterea Omului Rău, care a apărut din negura gândirii lui Ion Barbu. Conceptul de „om rău” iniţiat şi dezvoltat de Barbu, nu înseamnă doar persiflarea stereotipurilor sociale, care au pus, iute-iute, Valea Jiului în zona de răutate extremă, ci s-a transformat, de-a lungul timpului, într-un concept cultural ca atare, ba chiar într-un adevărat current care, dacă n-ar fi murit premature, cine ştie unde ar fi ajuns.Prin acest festival, care avea loc în curtea casei sale din Petrila, Ion Barbu a vrut să arate că răutatea e relativă, şi că adjectivul „rău”, atribuit de obicei acestei zone, poate fi sublimat.Barbu nu şi-a propus să schimbe imaginea Văii Jiului, truism demonetizat deja de zecile de asociaţii ori de „liderii de opinie” apăruţi peste noapte, ci doar să arate că se poate şi altfel. Concertele de jazz, rock sau muzică populară, împreună cu expoziţiile de grafică ori fotografie găzduite de curtea lui Barbu arată că, prin spirit, barierele prejudecăţilor pot fi date la o parte.

Să încerci relatarea uneia sau a alteia din cele cinci ediţii ale festivalului e curată nebunie, pentru că fiecare recital, concert ori happening din curtea artistului a fost ceva irepetabil şi de nepovestit. Artişti din toate colţurile ţării, ca Ada Milea, Ilie Stepan, Tudor Gheorghe, Nightlosers, Sorin Chifiriuc şi Cercul Dispărut, Luna Amară, Mambo Siria, Dinu Olăraşu, Einuea, Maria Răducanu, Project Margento şi atâţia alţii au trecut prin Petrila şi au revenit la ediţiile ulterioare, îndrăgostiţi iremediabil de farmecul acestui festival, care a reuşit să creeze şi o anume solidaritate în rândul „oamenilor răi”. Despre festivalul Om Rău s-au scris sute de articole, s-au făcut filme şi s-au publicat cărţi, însă toate astea nu înseamnă nimic pe lângă atmosfera unei seri petrecute în curtea lui Ion Barbu, cu Harry Tavitian cântând jazz autentic într-un loc înconjurat de blocurile moldovenilor, ieşiţi pe balcon în maieu să belească ochii la nebunii care preferă muzica aia ciudată în locul manelelor.La Petrila a cântat şi un trombonist american, Tom Smith, care a jurat, cu mâna pe inimă, că aşa ceva n-a văzut în viaţa lui, şi doar a umblat destul prin lume. Anul trecut, la Petrila a cântat şi Rutabaga, o trupă de jazz din Franţa, care avea aşa de mulţi membri, că abia au încăput pe scenă, iar muzicienii au fost absolut fascinaţi de Petrila şi de festival.Una peste alta, Om Rău a înregistrat, în scurta sa viaţă, atâtea evenimente în premieră, că ar trebui editat un supliment de doişpe pagini ca să vă dumiriţi.

Moartea Omului Rău

Dacă vă întrebaţi de ce a murit Om Rău, răspunsul „e vânare de vânt”, pentru că, trăind în România, doar lipsa banilor putea pune cruce unui aşa eveniment.Fiecare ediţie îl lăsa pe Ion Barbu mai sărac, mai obosit şi mai scârbit de urechea surdă a autorităţilor locale sau de aiurea, care nu se grăbeau deloc să bage mâna la buzunar.Dacă primăria din Petrila a preferat să sponsorizeze şi să organizeze tot felul de playback-uri, în loc să ajute acest festival, Barbu a avut grijă să le acorde artiştilor participanţi singura distincţie care-i stătea în putere : aceea de cetăţeni de onoare ai străzii 1 Iunie, acolo unde avea loc evenimentul.

Anul trecut, când a anunţat că nu va mai organiza şi alte ediţii, Barbu nu a fost crezut de nimeni.Binevoitorii de pe lângă curtea omului au promis că fac rost de sponsori, ba chiar fostul guvernator de Valea Jiului, Octavian Costescu cel de tristă amintire, a promis că va face rost de biştari de la Banca Mondială, însă, când a fost să fie, Barbu s-a trezit că n-are unde să-i culce pe artişti, pe motiv că sponsorul se răzgândise. Mai mult decât atât, un idiot l-a înjurat la telefon pentru taxa de intrare, modică, instituită la ultima ediţie, şi asta a pus capac răbdărilor organizatorului. Cu asta, festivalul Om Rău a încetat din viaţă, după o existenţă scurtă, dar atât de rodnică.

„În veci pomenirea lui…”

Peste Petrila, oraşul în care locuiesc eu, se lăsase liniştea aia tâmpă a orăşelelor de provincie.Oamenii se ocupau de aceleaşi chestii ca întotdeauna, îşi băteau nevestele cu aceeaşi hotărâre şi se împrumutau de la plată la avans, ca să aibă de pită. Omul Rău mai stăruia, poate, doar în minţile încinse ale nebunilor care îşi pierdeau nopţile în curtea lui Barbu, şi până şi amintirea asta începea să se şteargă.Ei bine, când nimeni nu se aştepta, părintele Omului Rău anunţa, cu inima frântă de durere, parastasul de un an al festivalului, „adormit întru Domnul anul trecut, în etate veche de cinci ani.”

Numai un om bun, adicătelea un novice într-ale festivalului, îşi poate imagina că pomenirea răposatului s-a făcut la voia întâmplării. Da’ de unde ! Nici un amănunt nu a fost lăsat la voia întâmplării, de la fanfara minerilor din Vulcan, care a cântat marşuri funebre de plângeai fără să vrei, până la colacii şi lumânările date de pomană.Cei aproape două sute de oameni răi prezenţi la festival au avut parte de un show unic, şi credeţi-mă pe cuvânt că aveţi de ce să vă ofticaţi dacă n-aţi fost acolo.

Se cuvine apreciată (mai bine mai târziu) contribuţia esenţială a Cercului Dispărut, care a organizat în detaliu regia parastasului.Dacă încă n-aţi aflat ce e Cercul Dispărut, foarte rău. Păi Cercul ăsta e o mişcare în sine, care înseamnă poezie, grafică, spectacole multimedia şi dracu’ mai ştie ce, toate astea fiind gândite, făcute şi trăite de Carmen Mavrea şi Ivan Andreevici, doi nebuni care au făcut posibilă magia pomenirii răposatului. Pentru drumul la cele veşnice al Omului Rău, Ivan Andreevici a compus o veritabilă Carte a Morţilor Răi, prezentată în cânturi, ca Upanişadele, spectatorilor mai mult sau mai puţin avizaţi, iar Carmen Mavrea, care a avut o apariţie în perfectă concordanţă cu atmosfera, a fost o bocitoare desăvârşită.Mai trebuie spus că Cercul Dispărut a produs şi prezentat în premieră şi un film al pomenirii lui Badman, care i-a lăsat cu gura căscată pe spectatori.

În rest, au cântat clujenii de la Nightlosers, obişnuiţi ai festivalului, care au beneficiat de aportul tânărului toboşar petrilean Alex Meraru, şi pseudo-bizantinii de la Einuea, care au transportat publicul în vremuri demult apuse, prin cântecele lor vechi de sute de ani. Momentul de forţă al serii a fost însă exorcizarea, cel din care Nucu Pandrea a scos tot binele fiind nimeni altul decât Adrian Năstase. Din burta lui de om bun au ieşit carnete de partid, cărţi comuniste, cravate de pionier şi alte asemenea relicve dragi nouă, şi iar aveţi motive să muriţi de ciudă că n-aţi văzut aşa ceva.Nu a fost uitată nici una dintre realizările fostului arogant, fiind exorcizate şi ouăle, şi cornul, şi laptele, pe fundalul bocetelor executate ca la carte de Carmen Mavrea şi Ioana Avădani, de la Centrul de Jurnalism Independent, care aproape că m-a făcut să scap camera din mână cu textul „Cine ne mai dă nouă publicitateeeeeeeeeeee!!!”

Abia se încălziseră spectatorii, când cruda noapte s-a aşternut peste blocuri cu aceiaşi moldoveni, care, cu alte maieuri (sper), au ieşit la balcoane să se uite la filme. Acuma urmează o parte pe care nu ştiu cum s-o scriu, pentru că e vorba de mine şi de filmul „Ultimul om rău”, pe care l-am făcut după ultima ediţie a festivalului. Cum mă ştiu modest şi îmi place să mă laude alţii, voi spune doar că proiecţia a beneficiat de o premieră ca la carte, din care n-a lipsit covorul roşu, iar protagoniştii filmului, adică vecini de-ai lui Barbu, au fost aduşi pe scenă cu aplauze. După celelalte aplauze, de la sfârşitul filmului, a urmat un adevărat campionat naţional de fotografie, cu cei mai tari fotoreporteri din România, şi chiar mi-e milă de colegii din presă care au preferat să doarmă, iar târziu în noapte au putut fi văzute filme de Robert Şerban, Ioachim Ciobanu şi Hano Hoffer.Pe la două, două şi ceva, ultimii oameni răi au încinat un pahar de vin şi au halit câte un colac (pomanagii, ce mai !) de sufletul mortului.Cea mai mişto chestie a fost că, în timp ce strângeam sculele, am auzit că se cântă „Mulţi ani trăiască” şi, cum nu ştiu să fi fost ziua cuiva, cred că nebunii îi cântau Omului Rău, mortului, ca pentru o dorită reâncarnare.

Epilog

Asta-i soarta mea, să trăiesc în continuare la Petrila, şi parcă oraşul e mai nasol şi mai amărât şi mai jegos de când ştiu că anul viitor, şi ceilalţi de după el, vor trece fără singurul eveniment cultural care mai ţinea în viaţă oamenii răi din Vale şi de aiurea.Nebun cum îl ştiu pe Barbu, parcă văd că pune la cale ceva mai spectaculos, doar aşa, de-al dracu’, să le dea cu tifla ălora care-l plâng când aud că stă în Petrila.Mai demult, la o bere, Ion Barbu îmi zicea ceea ce cred că ar putea fi motto-ul festivalului, şi sper că n-o să se supere dacă-l citez, cu aproximaţie, din memorie : „Petrila asta e o materie moale şi maleabilă, cam ca un căcat : o poţi modela, faci din ea ce vrei, dar te murdăreşti şi pute, domnule !” Pentru puritanii care ar vrea să cenzureze citatul de mai sus, închei cu o vorbă din Ion Dezideriu Sîrbu, şi măcar de ăsta sper că aţi auzit. Omul zicea aşa : „Europa e un biet continent. Petrila e o lume !”

Iar eu, cum ziceam, locuiesc în Petrila. Şi sunt mândru de asta.

barbu-topor.jpgLa Petrila, poezia a fost pusă la zid

(publicat in saptamanalul „Gazeta de Hunedoara”, prin august 2005)

Poate vă aduceţi aminte că locuiesc în Petrila, oraşul ăla de doi bani, unde timpul curge la fel în fiecare zi şi berea e din ce în ce mai proastă.Oraşul ăsta are nenumărate feţe, pe potriva celor care îl descoperă.Uite, de la mine de pe balcon, bunăoară, văd un morman de gunoaie, (semn de bunăstare) iar de pe geamul sufrageriei îmi zâmbeşte pădurea.Petrila mai poate fi liniştită ca o catedrală, atunci când nu se aud manelele, urât mirositoare ca un hârdău, atunci când dă căldura, ori un viitor oraş european, cu gaze şi asfalt nou, atunci când se apropie alegerile.

Locuitorii Petrilei sunt, ca peste tot, de toate felurile : şi buni, şi răi, şi mediocri, şi geniali, că doar şi aici e loc pentru toată lumea.Pentru mulţi, Petrila se confundă cu anii nebuni ai începuturilor sindicale, când aici era ţara lui Cozma, în timp ce alţii văd Petrila cu ochii lui Ion Desideriu Sîrbu, devenit, din scriitor ascuns în mină de comunişti, un produs cultural de lux, citat cu grăbire de orice ins cu oarece spoială de intelectual.

Şi mai e Petrila şi locul de baştină al oamenilor răi, ăia despre care aţi citit de curând la gazetă că au făcut pomană pentru un festival mort de-un an, nişte nebuni care s-au încăpăţânat să vadă moleşeala oraşului ca pe oportunitatea de a face ceva, şi nu ca pe o iremediabilă condamnare la prostie şi somn.Tatăl festivalului, nebunul care şi-a făcut scenă în curte, tâmpitul care şi-a cheltuit banii pe cântăreţi, poeţi, graficieni şi dracu’ mai ştie ce e artistul Ion Barbu, care a devenit, din nou, inamicul public numărul unu, pentru vina de a fi îndrăznit să comită un nou delict de cultură.

Poeme pe pereţi

Însoţit de un veritabil comando, rămas nedezvăluit până astăzi, Ion Barbu a reuşit ca, în două nopţi, să inscripţioneze pe pereţii mai multor clădiri din oraş, precum şi în locuri publice, peste 70 de citate din poeţi români contemporani.”Fără ca nimeni să o vadă, poezia a coborât în stradă”, zicea Ileana Mălăncioiu de pe zidurile unei staţii de autobuz, şi pe cuvânt că aşa s-a întîmplat.Antologia asta literară imobiliară, iniţiată de Ion Barbu (care a mai scos o antologie a bumbacului, adică a făcut tricouri cu poezii), a prins oraşul ca o pânză de paianjen, de la tunel până la cap de linie, punând petrilenii în faţa unor ziceri care mai de care, semnate de tot felul de ciudaţi, cum ar fi Cezar Ivănescu, Petre Stoica, Mircea Cărtărescu sau Constanţa Buzea.

Toată chestia asta are şi o explicaţie, pe care ne-a dezvăluit-o chiar autorul : „Dacă există sintagma că poeţii sunt izgoniţi din cetate, am considerat necesar să îi primim aici, în Petrila.Am spus să îi primim pentru că eu cred că oraşul acesta este şi oraşul meu, nu este doar un oraş al autorităţilor locale, sau un oraş al poliţiei, sau al unor indivizi total imuni la cultură.Am impresia că Valea Jiului are nevoie de poezie, cu atât mai mult cu cât rezervele de cărbune sunt pe sfârşite şi trebuiesc înlocuite cu ceva.Eu am considerat că poezia este filonul care ar readuce Valea Jiului pe linia de plutire.”, a declarat Ion Barbu.

Cum orice minune ţine trei zile, nici grafittiurile poetice nu au rezistat mai mult, fiind rase cu bidineaua, la nici 48 de ore de la apariţie. Aşa se face că numele atâtor poeţi cu greutate au fost îngropate în var, de parcă poezia ar fi o boală, ale cărei urme trebuiesc musai lichidate şi dezinfectate. Cei care vor să ucidă poemele, să bage proza la bulău şi să castreze eseurile au fost alimentaţi, dacă nu chiar stimulaţi, de reacţiile vehemente ale unui cotidian local, care a relatat pe larg evenimentul, somând autorităţile locale să îşi facă datoria şi să-i pedeapsească exemplar pe vinovaţi.Mai mult decât atât, prezumtivii infractori erau făcuţi ba satanişti, ba fanatici ori dezaxaţi, toate astea în numele interesului public, de parcă să scrii o poezie, chiar şi pe pereţii care nu-ţi aparţin, e o crimă împotriva umanităţii, care trebuie pedepsită fără cruţare.Drept pentru care…

Ion Barbu a fost anchetat la Poliţie

Făcuţi în toate felurile de semnatarul articolului cu pricina, poliţiştii petrileni s-au pus pe treabă, aşa că n-a fost greu să dea de vinovat, după o istorie pe care o veţi citi mai pe larg altădată.Dacă e să facem bancuri, era de aşteptat ca oamenii legii să-i urmărească pe numiţii Ivănescu Cezar, Mălăncioiu Ileana sau Blaga Lucian (ba nu, că ăsta e mort, săracu’), însă comandantul poliţiei Petrila, care se vede treaba că n-a citit numai Codul Penal, a tratat cultura cu avertisment, de data asta, ca să se înveţe minte şi să nu mai polueze pereţii cu aiureli.Evident, Ion Barbu şi-a recunoscut vina, ba chiar a declarat că va plăti amenda prevăzută de lege, însă poliţaiul milos l-a trimis acasă cu avertismentul în buzunar.Prea puţin, au zis cei care spun un nu hotărât poeziei şi poeţilor, şi care ar fi vrut ca autorităţile locale să dea un exemplu cu nemernicii care-au avut curajul de a îndrăzni să cuteze la aşa ceva.

Alte reacţii n-am apucat, din motive de bidinea, albul de var aşternându-se fără milă pe pereţii întinaţi cu negrul de fum al poeziei.Cum însă facultatea ne-a învăţat să scriem nu atât frumos, cât mai ales corect, am consemnat o sumă de păreri care reflectă puncte de vedere diferite, şi care sună cam aşa :

Ilie Păducel, primarul oraşului Petrila : „Eu consider că domnul Barbu, ca om de cultură ce este, cu pregătire, ca petrilean, ca fost membru în consiliul local, dacă a avut de gând aşa ceva trebuia ne aducă şi nouă la cunoştinţa primarului, a consiliului, a serviciului de urbanism, nu să ne nesocotească aşa şi să îşi manifeste astfel supărarea.Am discutat duminică după-amiaza cu foarte mulţi cetăţeni şi toţi au dezapreciat această acţiune, zicând că nu trebuia să facă aşa ceva.E drept că aceste înscrisuri nu au caracter rasist, politic sau mai ştiu eu ce, dar unele au ceva tendenţios. De exemplu Oraş de rezervă, sau Atenţie mâine rău, că pe astea două le-am reţinut.Repet, îl ştiu pe domnul Barbu de o valoare deosebit de mare şi zic că trebuia să ne consultăm, pentru că ar fi găsit înţelegere şi cu siguranţă găseam calea de mijloc.Ori n-a ştiut ce fac colaboratorii dânsului ori dacă dânsul a dat ordin trebuia totuşi să ne consulte, că deocamdată noi suntem aleşii oamenilor, nu e oraş pustiu aici. ”

Marian Boboc, poet, membru al Uniunii Scriitorilor : „Ce-a făcut Ion Barbu e un lucru important, un act de avangardă şi un prim pas în culturalizarea Petrilei, fie şi cu forţa.Desigur, ca orice act de avangardă, nici acesta nu e bine primit de contemporani, însă va rămâne cu siguranţă într-o istorie a avangardei, dacă o va scrie cineva, şi va fi apreciat cum se cuvine de posteritate.Ar mai fi de adăugat că gesturile de avangardă nu pot fi percepute şi din cauza nivelului de cultură al celui care le receptează.”

Ioan Dan Bălan, poet din Petrila : face ochii mari când îi zic despre ce-i vorba şi bagă : „Ion Barbu a făcu aşa ceva ?! Înseamnă ori că era beat rău, ori că a înnebunit !”

Mircea Andraş, lângă Bălan, tot poet, tot din Petrila : „Mie îmi plac lucrurile SF. Dacă a luat numai avertisment, m-apuc şi scriu şi eu !”

Ion Pascal Vlad, poet : „Poezia e pe ziduri ? Înseamnă că e pe metereze, deci e sus, deci e foarte bine, domnule!”

Ce m-i s-a părut mie foarte mişto în toată povestea asta a fost că atât cei care au scris virulent despre poeziile înşirate pe ziduri, cât şi cei care s-au grăbit să le văruiască nu s-au deranjat, dar absolut deloc, de zecile de inscripţii mai puţin lirice care împânzesc oraşul.Drept dovadă, iată un frumos vers dintr-un suporter anonim (vezi foto), care urează din inimă echipei Dinamo o muie, şi pe asta chiar că n-a scris-o Barbu. Pe lângă asta, mai găsiţi în Petrila tot felul de Y love you, de Fuck You, de Inter Petrila ori alte chestii la fel de intelectuale, pentru care îţi trebuie lecturi serioase în faţa blocului.

Altfel de reacţii

Cu ocazia abominabilei fapte comise de Barbu Ion, acest infractor de drept comun care ar trebui închis în casă, ca să îşi mâzgălească singur pereţii bucătăriei cu versuri (ba nu, că asta a făcut deja, dar găsim altă pedeapsă), despre Petrila s-a scris şi vorbit în presa centrală şi altfel decât în termeni precum ortaci, mineriade, infracţionalitate juvenilă, sinucidere sau poluare.Mulţi dintre autorii versurilor zgâite pe zidurile cenuşii ale oraşului au putut să vadă antologia cu termen redus de valabilitate executată de Barbu la festivalul „Zile şi nopţi de literatură”, desfăşurat în Mangalia la sfârşitul săptămânii trecute, şi le-au plăcut pozele, şi au zis că au făcut un lucru bun, apoi s-au odihnit şi a fost dimineaţă.Pereţii Petrilei, înainte şi după trecerea poeziei prin oraş, vor face obiectul şi subiectul unei cărţi care va apărea în curând la o prestigioasă editură, tot întru pomenirea oraşului.

Pentru vina de a fi vrut cu tot dinadinsul să trezească Petrila din lungul somn al mediocrităţii, pentru nesimţirea cu care a îndrăznit să dea cultură cu forţa celor ce par să fie iremediabil alergici la poezie, de parcă le-ar ieşi bube pentru fiecare vers citit, pentru inconştienţa cu care dă cu capul de toate zidurile indiferenţei alor săi, Ion Barbu îşi merită soarta şi domiciliul forţat din Petrila, strada 1 iunie, unde n-are decât să stea şi de-aici încolo, cu un masochism pe care nu îl justifică nimic.Nici nu mai contează zecile de premii primite în ţară şi aiurea, cărţile publicate, forurile din care face parte sau proiectele culturale inedite pe care le-a pus în practică, atâta timp cât insistă, cu răutate, să le bage în cap vecinilor, concetăţenilor sau lui Ilie Păducel că Petrila e capabilă şi de altă identitate. Pentru că naiv trebuie să fii ca să-ţi imaginezi un oraş întreg mergând în vârful picioarelor între nişte pereţi deveniţi ad-hoc un uriaş muzeu al literaturii, aşa cum mi-a trecut mie prin cap în dimineaţa aia în care poezia a înflorit pe ziduri ca mucegaiul şi igrasia.Acum, că totul a revenit la normal şi suntem iarăşi mediocri (şi mai mult decât atât), parcă mi-e graţă de oraşul ăsta în care locuiesc, şi care se ruşinează de poezie mai ceva ca o virgină pudibondă în faţa unui penis decalotat. De-aia mă gândesc să-mi fac o casă în Petroşani, pe care să scriu, cu litere mari, ce-a scris Constantin Hrehor : „Am zis : nimic nu poate face aici poesia.”

2007_0712altelestrasbourg0219.jpgSpre Europa, cu toate pânzele sus…

(publicat in saptamanalul „Sapte zile hunedorene”, prin iunie 2007)

Ungaria, Austria, Germania şi Franţa. Repere spre drumul către Parlamentul European. Ţări la care ne place să ne raportăm atunci cînd ne imaginăm cum va arăta ţara noastră. Oameni politicoşi, autostrăzi impecabile, locuri de care auzisem din cărţi să pe care le-am bătut la pas.Cam ăsta ar fi rezumatul călătoriei jurnaliştilor hunedoreni căte legislativul european, în vara lui 2007.

Prima mea amintire cu şi despre Europa are legătură cu bomboanele. Casa părinţilor mei e chiar lîngă drumul naţional, pe care, din cînd în cînd, treceau şi maşini străine. Într-o după-amiază, cînd nu aveam mai mult de vreo zece ani, una din maşinile astea frumoase şi dichisite, cu număr ciudat, a oprit la poarta noastră. Cred că aveau pană ori opriseră doar să se dezmorţească, nu mai ştiu, dar nemţii de pe drum mi-au dat o grămadă de bomboane cum nu mai văzusem niciodată, cu care m-am delectat cîteva zile după aceea. Mama mea a pus bazele unor bune relaţii comerciale ulterioare, pentru că le-a dat vreo douăzeci de ouă, iar eu am ronţăit mentosanelea lea cu speranţa că alte maşini vor face pană la masa noastră…

Toate astea se întâmplau cu câţiva ani înainte de revoluţie, când nici nu-mi trecea prin cap că voi intra în Europa ca şoarecele-n brînză, fără să mă întrebe cineva de paşaport. După bomboanele nemţeşti din copilărie, următoarea mare surpriză a fost aceea a descoperirii unei Europe în care graniţele nu mai înseamnă nimic, singurul semn al trecerii în altă ţară fiind limba în care erau scrise panourile publicitare de la marginea drumului.

Călătoria jurnaliştilor hunedoreni către sediul Parlamentului European de la Strasbourg a început într-o dimineaţă de luni, cînd am luat drumul Franţei plini de nerăbdare, la invitaţia euro-parlamentarului Monica Iacob Ridzi, care a vrut să ne arate la faţa locului cum se face politica la cel mai înalt nivel. După un control formal al actelor la graniţa maghiară, am pornit pe o autostradă fără cusur spre graniţa cu Austria, şi primul lucru care te face să-ţi dai seama că eşti de-adevăratelea în U.E. sunt drumurile lor, care nu se compară cu ale noastre. După o noapte în Ungaria şi o zi obositoare în care am traversat Austria şi Germania, am ajuns în sfîrşit la Strasbourg, unde am petrecut noaptea. Oraşul e situat chiar la graniţa cu Germania, atât de aproape încît suburbia metropolei se confundă practic cu primul oraş din ţara vecină.

Ziua petrecută la Parlamentul European a fost una plină, în care fiecare minut a însemnat o nouă imagine, o nouă informaţie, o nouă uimire. Sediul instituţiei e spectaculos şi impunător, dând măsura importanţei pe care o are şi a funcţiilor pe care le exercită. Exteriorul impozant, numai sticlă şi metal, şi interioarele spaţioase, în care arhitectura modernă se împleteşte armonios cu vegetaţia abundentă, creează un spaţiu care te copleşte, dar îţi dă şi un aer de intimitate.În plus, hemiciclul Parlamentului – locul unde au loc dezbaterile – e atât de impozant, încât sunt convins că orice parlamentar care vrea să facă o carieră în politica europeană îşi doreşte să-şi facă auziă vocea de la tribuna din Strasbourg. Am văzut ce era de văzut aici ajutaţi de Cristina şi Nicu, ce doi asistenţi ai Monicăi, şi trebuie să spun că a fost o adevărată încîntare să cunosc doi tineri atît de dotaţi şi atît de bine adaptaţi la un sistem care îi face să se piardă pe mulţi dintre parlamentarii de la Bucureşti.

Oraşul merită văzut pentru arhitectura deosebită, care îmbină din plin influenţele arhitecturii germane cu clădirile moderne, şi pentru străduţele înguste, cu aer de secol 19, din zona numită Mica Franţă. Croaziera pe L’ille ne-a dezvălui biserici gotice şi case care păreau de jucărie, cu muşcate roşii la ferestre, dar şi o perspectivă inedită asupra sediului Parlamentului, ori trecerea pe sub poduri impunătoare ori prin ecluze care ba ne ridicau, ba coborau vaporaşul. Cât despre bunătăţile pe care francezii n-i le-au pus în farfurie pe timpul călătoriei, e mai bine să le trec sub tăcere ca să nu vă fac poftă degeaba. Pentru gurmanzi, o să menţionez totuşi somonul, pateul de gâscă şi raţa afumată, asezonate cu un vin cum numai în Franţa poţi să bei.

Cea mai spectaculoasă atracţie turistică pe care am văzut-o a fost însă catedrala Notre Dame din Strasbourg, construită în stil gotic şi compleşitoare prin dimensiuni. Vitraliile care filtrau o lumină caldă, nepământeană, ori sfinţii de piatră dăltuiţi pe exteriorul clădirii ne-au tăiat respiraţia, chiar dacă mai văzusem şi alte catedrale de felul ăsta. Dacă vreţi să vă convingenţi, luaţi primul avion spre Strasbourg şi vorbim dup-aia.

Ei bine, după ce ne-am încărcat cu frumuseţea caldă a Strasbourgului, ziua petrecută în Viena ne-a făcut să realizăm o altă dimensiune a Europei, una care întrece în grandoare tot ceea ce-ţi imaginezi cînd vezi oraşul în poze. Palatul de la Schonbrun şi grădinile de aici ne-au lăsat muţi de uimire, dimensiunile uriaşe fiind o notă comună a ceea ce am văzut aici. Grădinile cu statui, fântâni arteziene şi berze care se plimbau printre turişti ca vechii aristocraţi de altă dată, florile în culori vii şi palatul care domină toate acestea merită văzute pe îndelete, deşi noi le-am trecut în revistă cu viteză, ca să putem vedea şi celelalte minunăţii ale oraşului. Opera vieneză, catedrala Sfântul Ştefan şi toate celelate pe care le-am văzut sub excelenta îndrumare a lui Nicu – după doi ani de masterat în Viena, ştia oraşul ca pe Sibiul natal – ne-au copleşit prin dimensiunile extravagante, prin precizia detaliilor arhitecturale şi prin aerul profund aristocrat care încă le mai însoţea. Nu ştiu ce părere au avut colegii mei, dar eu unul abia aştept să revin în Viena, pe care îmi doresc s-o savurez pe îndelete, ca pe ştrudelul cumpărat de la una din patiseriile de pe stradă.

Una peste alta, dincolo de documentarea vastă asupra felului în care se face politica la nivel european, jurnaliştii hunedoreni au avut şansa să vadă Europa la ea acasă şi s-o aducă, în imagini şi cuvinte, celor de acasă. Am descoperit astfel o Europă fără graniţe, în care multiculturalismul pare să fie în elementului lui, dar şi o Europă care nu poate exista fără naţiuni, fără acel specific naţional pe care noi încă îl mai căutăm. Restul e ceea ce vede orice călător pe geamul maşinii : drumuri impecabile, curăţenie, amabilitate. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.

mineru-bw.jpgO călătorie spre centru pământului

(publicat in saptamanalul „Sapte zile hunedorene”, prin 2007, parca)

Când intri în mină, orice ai spune despre călătoria asta spre fundul pământului sună a stereotip. Întunericul profund, praful dens sau felul aparte în care curge timpul aici sunt primele lucruri cu care ia contact călătorul de ocazie, atunci când intră de-adevăratelea în mină. Cu toate acestea, ziariştii care au avut curajul să coboare la 400 de metri sub pământ au putut vedea la faţa locului că mina înseamnă mult mai mult decât simpla extracţie a cărbunelui şi că, dincolo de praful negru care îi acoperă, minerii sunt nişte oameni pe care merită să-i cunoşti.

De la pix la lămpaş

Împreună cu Sorin Oprea, am plecat spre mina Uricani vineri dimineaţa, înarmat cu aparatele de fotografiat şi cu o curiozitate nestăpânită.Deşi pe vremuri, când am terminat liceul, visul meu era să mă fac miner – şi ce s-ar fi bucurat săraca mama să vadă că-mi cîştig existenţa muncind, nu frecând pixu’ pe hârtie ! – nu am ajuns niciodată în subteran, aşa că voiam să văd cu ochii mei cum e acolo, după sutele de articole tangente cu mineritul pe care le scrisesem. Documentarea asta la faţa locului a fost posibilă datorită directorului general de la Compania Naţională a Huilei, Daniel Surulescu, cel care a băgat ziariştii în mină, ca să nu mai vorbească prostii pe urmă cu privire la salariile prea mari ori primele prea dese de care se bucură subordonaţii săi.

Ne-am regrupat la sediul minei Uricani, unde medicul unităţii ne aştepta deja, ca să ne verifice tensiunea. Un examen medical, un instructaj la care am văzut cum arată un inginer cu masca împotriva gazului metan pe figură şi gata, am intrat la vestiare. Salopetele nou-nouţe şi cizmele de cauciuc ne-au făcut să părem de-ai locului, asta dacă am fi putut scăpa de rânjetele până la urechi cu care ne priveam unii pe alţii.Am primit lămpi şi obligatoria mască de gaze şi gata, am plecat spre fundul pământului.

Mulţi dintre colegii din Bucureşti, atunci când se referă la mijlocul de transport care îi coboară pe mineri în subteran, îl numesc lift. Ortacii îi spun colivie, şi cam aşa şi arată, însă trebuie să vă spun că această colivie, cu care am făcut fix două minute până jos, merge mai lin decât ascensorul din blocul meu.Drumul cu colivia îţi dă o senzaţie ciudată, pentru că nu urci, aşa cum ai fi obişnuit, ci cobori, iar lumina zilei dispare puţin câte puţin, lăsând loc lămpaşelor, care vor fi singura noastră lumină în următoarele ore.

Drumul spre cărbune

La 400 de metri sub pământ am intrat în galeria principală, care, la prima vedere, seamănă cu o gură de metrou părăsită. Şine înguste pe care urmau să vină vagoneţii plini de cărbune, câteva neoane din loc în loc şi cam atât.E drept că mă aşteptam la ceva mai spectaculos sau măcar la un peisaj ceva mai industrial, însă călăuzele noastre ne-au spus că ăsta era doar începutul şi până la abataj mai e un pic de mers.Am pornit pe lângă şinele ca de jucărie, însoţiţi de un inginer care măsura tot timpul concentraţia de metan atunci când făceam fotografii, şi am mers aproape doi kilometri până la abatajul în care minerii scoteau cărbunele.La capătul călătoriei noastre eram deja obosiţi şi plini de praf, fără să mai pun la socoteală faptul că atingeam cu casca armătura ce susţinea sutele de tone de rocă de de-asupra, dar am văzut ceea ce voiam : cum e să fii miner.Brigada lui Nelu Iovu tocmai înaintase în stratul de cărbune, şi huila care acoperea pereţii strâmţi ai galerie strălucea de parcă ar fi fost poleită. Inginerul care ne însoţea mi-a explicat că acest fenomen se datorează apei reţinute de zăcământ, care se evaporă la suprafaţă, făcând cărbunele friabil, însă datele tehnice n-au nimic de-a face cu frumuseţea stranie şi rece a cărbunelui care sclipeşte, de parcă se bucură că va fi dus afară, la lumină.

Am dat buzna peste săracii mineri, hămesiţi după fotografii spectaculoase, şi ortacii au făcut poze cu noi mai ceva ca vedetele, zâmbind uşor stânjeniţi spre blitzuri, ba chiar le-am luat pickhammerele ca să ducem acasă fotografii în care ne făceam că muncim. Primarul de Uricani, Dănuţ Buhăescu, a fost cel mai harnic şi a ţinut să arate că.-şi aduce aminte cum e în câmpul muncii, aşa că are pita asigurată dacă, Doamne fereşte, nu mai prinde un mandat.

Când ne-am întors, sătui de zgomote, praf şi întuneric, am poposit câteva minute în firida electricienilor, parcă aşa îi zice, unde, la un pahar de apă minerală, am dat peste preşedintele suspendat Traian Băsescu. Era suspendat la propriu, căci abţibildul ăla cu „cetăţean suspendat”, imposibil să nu-l ştiţi, era lipit de cutia telefonului de mină, şi Sorin nu putea să rateze un asemenea cadru. O fi şi ăsta un semn că minerii au avut întotdeauna un „telefon roşu” cu preşedinţia….

Un miner, o poveste

Când îşi leapădă salopetele pline de praf şi se curăţă de negreala care îi acoperă, minerii sunt şi ei oameni ca toţi oamenii. Acolo jos, cu căştile pe cap şi cu privirile încleştate în zidul de cărbune din faţa lor, nu par dispuşi să stea la poveşti, însă afară, la vestiar sau în drum spre casă, ortacii sunt uşor de convins să-şi spună povestea.

Nelu Iovu (foto) conduce o brigadă de vreo 80 de oameni, şi zice că nu e uşor să se dea după fiecare şi să-i facă să funcţioneze ca o echipă. După atâţia ani de mină, nu i se mai pare nimic straniu în drumul pe care-l face în fiecare zi, ba chiar se poate spune că mina i-a devenit a doua casă. „Poate dacă aş veni cu voi pe teren m-i s-ar părea ciudat, pentru că nu-s obişnuit. Cu mina m-am învăţat, chiar dacă e greu, dar omul se obişnuieşte cu orice. Avem unde munci şi suntem sănătoşi, apoi altceva nu prea contează. E greu în ziua de azi…”, povestea Nelu Iovu. El recunoaşte că mina te schimbă şi te face mai dur, dar asta e una din consecinţele muncii grele, care nu-i pentru oricine, aşa cum am putut constata şi noi.

Printre stîlpi de susţinere şi utilaje cu nume greu de ţinut minte l-am găsit şi pe Laurenţiu Ghiojan, care nu a fost miner dintotdeauna. „Înainte să vin la mină eram ospătar-bucătar, dar am intrat în minerit pentru că se cîştiga bine şi aveam nevoie de bani.La început a fost mai greu, dar m-am obişnuit cu toate. Au fost şi multe neajunsuri, că munca din mină nu-i plătită, dar am trecut peste toate”, spunea fostul ospătar, care se bucură pentru că are două fetiţe care n-or să aibă nimic de-a face cu mineritul.

Am rămas în subteran vreme de două ceasuri, în care numai drumul cu suişuri şi coborâşuri m-a făcut să obosesc. Zoltan Lacataş, preşedintele Ligii Sindiucatelor Miniere Valea Jiului, a lucrat mai bine de douăzeci de ani în mina Uricani, şi a ţinut să mă asigure că asta a fost o simplă plimbare, şi că există locuri de muncă până la care minerii merg câte şase kilometri sau mai mult.Drumul dus, cele şase ore de muncă şi drumul întors sunt de-ajuns să te facă să dormi neîntors cînd ajungi acasă…

Încă două minute în colivie, de data asta urcînd, şi pot să vă spun că nu e nimic mai frumos, după întunericul fără egal din măruntaiele pământului, decît lumina albă şi strălucitoare a zilei, care ne-a învăluit încet, izbindu-ne privirea cînd am ieşit din gura puţului.Ne-am privit la lumina zilei şi am rîs iarăşi, pentru că eram plini de praf şi transpiraţi, dar ne simţeam de parcă făcuserăm cine ştie ce ispravă. După duşul de rigoare ne-am dus să bem o bere, ca nişte oameni care ştiu că merită şi o ţâră de distracţie după o treabă bine făcută.

De la mina Uricani am plecat cu doi bulgări de cărbune, pe care i-am smuls eu însumi din zăcământ, şi cu convingerea fermă că orice ziarist care vrea să scrie de-adevăratelea despre minerit trebuie sa vadă cu ochii lui cum e acolo jos. Când mă pregăteam să scriu acest reportaj, un coleg care n-

a intrat cu noi în mină se mira că mă mai impresionează astfel de lucruri, după zece ani de meserie.Ştiu că sună ca un clişeu banal, dar odată ce intri în subteran şi vezi ce înseamnă să fii miner, fie şi într-o documentare succintă, n-ai cum să nu îi priveşti cu admiraţie şi respect pe bărbaţii ăştia adevăraţi, care zi de zi coboară în infern, pentru pîinea lor cea de toate zilele…


Un gând despre &8222;ARTICOLE&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s