…restul e tăcere

Dacă astăzi mă număr printre corespondenții Radio România Actualități, e pentru că Paul Grigoriu a avut încredere în mine. N-o să uit niciodată cu câtă emoție am pășit în biroul lui – Dumnezeule, sunt 16 ani de atunci! – și cu câtă căldură m-a primit, deși eram un puști care cocheta de câteva săptămâni cu presa centrală. Îl ascultam în fiecare dimineață (vreo doi ani m-am trezit în fiecare zi la cinci, ca să ajung la uzină) și n-aș fi crezut niciodată că voi ajunge nu doar să lucrez cu el, ci și să mă număr printre cei la care ținea.

Dacă în ziua aceea de aprilie Paul Grigoriu nu îmi semna primul contract de colaborare cu Radioul, dacă ar fi găsit motive să nu mă accepte, habar n-am ce aș fi fost astăzi. Îi datorez nu doar această incredibilă șansă, ci și tot ce a urmat după aceea: am învățat de la el cum să spun o poveste în nu mai mult de un minut, am învățat să spun esențialul într-o relatare făcută în direct sub presiunea metronomului care marca la Matinal relatările corespondenților și am învățat că meseria asta înseamnă, în primul rând, pasiune. M-am bucurat de prezența lui Paul Grigoriu în câteva momente memorabile, în care am vorbit despre muzică și despre cărți și mă simt privilegiat că am avut onoarea să fiu unul dintre cei cărora le-a dat o șansă. Știu că nu l-am dezamăgit.

Se spun, de regulă, multe vorbe mari când dispare un astfel de om, dar credeți-mă că nu exagerez cu nimic dacă afirm că Paul Grigoriu era o școală. Cred că toți cei care au lucrat cu el pot spune asta: dacă iubeai meseria aceasta, dacă iubeai Radioul, dacă țineai bine ochii deschiși, aveai ce învăța de la el: riguros cu sine însuși cum era, te făcea să vezi de cât de multă muncă e nevoie pentru fiecare minut de emisie. Ar mai fi avut atâtea să ne spună, dacă ar mai fi fost timp, și n-aș fi crezut niciodată că va pleca atât de repede – dar și ăsta-i un clișeu ca atâtea altele.

Important e felul în care mi-l amintesc de fiecare dată când îi aud vocea: privirea blândă de sub ochelari, zâmbetul ușor pierdut, de parcă se gândea la ceva ce nu putea fi spus, căldura cu care îți strângea mâna. Nu pot onora un astfel de om, o astfel de voce, decât tăcând. Rămas bun, Maestre, mulțumesc pentru tot și poate ne-om vedea în Rai.

Restul e tăcere…

Anunțuri

Un gând despre &8222;…restul e tăcere&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s