a fost odată ion zubașcu

“Să lăsăm urmași după noi care să ne cinstească și nouă memoria cum facem noi cu Ion Dezideriu  Sîrbu, și să facem fapte care merită să fie cinstite în veci de cei care vor urma după noi!” (Ion Zubașcu, Petrila)

Pe Ion Zubașcu l-am cunoscut într-o noapte rece de septembrie, în gara din Petroșani: venisem cu același tren de la București, eu fără să știu cu cine am onoarea să împart aceleași vagoane ponosite, și Ion Barbu ne-a recuperat pe amândoi. Știam câte ceva despre activitatea lui din Cenaclul Flacăra, îi cunoșteam publicistica și abia așteptam să-l aud cântând pricesne în curtea casei lui Sîrbu din Petrila.

Cine l-a văzut în serile alea pe Ion Zubașcu n-a văzut poetul, ziaristul ori solistul folk, ci un om dedicat pe de-antregul lui Dumnezeu. Deși firav, privirea lui ardea de dorința de a-l mărturisi pe Dumnezeu și a făcut-o așa cum nici în biserici nu auzi de multe ori. Vocea lui puternică ce cânta despre Isus la lumina lumânărilor, alături de soborul preoților veniți să-l pomenească pe Sîrbu între blocurile care i-au cotropit Colonia a făcut din seara aceea una cum nu cred să mai fi fost.

Târziu, când musafirii se grăbeau spre casă și curtea lui Sîrbu a rămas pustie, Zubașcu ne-a cântat, într-un cerc foarte restrâns, două cântece din Maramureșul lui care vorbesc despre zădărnicia vieții și despre teama omului în fața morții. E vorba de “Omul, pomul și fântâna” și “Viță verde, iadără”. Am ascultat înregistrarea aceea de sute de ori de atunci, iar după ce am aflat că Zubașcu nu mai este nu m-am putut opri să nu mă gândesc la cântecele astea ca la un alt fel de a ne spune la revedere.

Mi-a povestit despre felul în care s-a apropiat de Dumnezeu, despre marea poezie și despre muzica lui. Plănuiam să filmăm prin pădurile noastre câteva cântece de-ale lui, și ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom revedea curând.

Pe la sfârșitul lunii mai, tata mi-a spus că Zubașcu a murit; sunt convins însă că fratele nostru a plecat la Domnul împăcat cu lumea și cu el însuși…

Ion Zubașcu despre întoarcerea la Dumnezeu:

 “Eu am lucrat 25 de ani în presa de mare tiraj – Flacăra, Expres Magazin, Evenimentul Zilei și ultimii 10 ani la România Liberă – și după 25 de ani am plecat din presă, cu data de 1 ianuarie 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană. Am plecat într-o dată simbolică și-am zis că dacă România a intrat în Uniunea Europeană, eu trebuie să intru în eu însumi. Atunci am făcut un lucru radical: un an de zile n-am lucrat, m-am retras cu Biblia în mână și am citit-o de la prima la ultima filă, pentru că am simțit nevoia să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate câte m-i le-a dat și un an de zile l-am pus deoprate pentru Dumnezeu. Vreau să vă spun că 25 de ani de presă depun un scrum, o cenușă pe toată ființa și în acest an de zile m-am curățat. Eu am intrat în presă ca să câștig bani pentru numeroasa mea familie, dar am știut dintotdeauna că sunt scriitor, însă după atâta timp de scris continuu știri mi-am revenit foarte greu la discursul literar.

Noi trăim o perioadă de răscruce, de mare răscruce, și-n toate perioadele, când omul a simțit că se cutremură faliile geologice ale ființei, ale culturii, ale spiritualității, a simțit nevoia să facă un pas înapoi, să se-ntoarcă la un reper sigur. Romanticii s-au întors la natură, arta modernă s-a întors la subconștient, deci tot la ceva din adânc, iar acum e o răscruce atât de dramatică, sunt schimbări atât de mari în ultimii 20 de ani, încât cred că trebuie să ne întoarcem la rădăcina rădăcinilor, la sursa surselor, care este Dumnezeu ”

Ion Zubașcu despre cântecele sale religioase:

 “Mă bucur ca și cântăreț că după ce-am cântat pe stadioane, în săli polivalente, pe vârfuri de munți, pe văi, pot să cânt la lumina lumânărilor, în prezența unor onorați părinți, cântece religioase, și simt în această mică comuniune a noastră că se întâmplă ceva important, e încă un semn că în clipa aceasta cultura se întoarce la rădăcina ei, care este cultul. În această idee, am pregătit un recital de vechi cântece religioase, unele sunt foarte vechi, dintre cele două războaie mondiale, multe uitate în biserici, care se cântă în toate cultele creștine: sunt atât de frumoase, îl preamăresc pe Isus Hristos, încât trec de granițele unui cult. Cânt aceste cântece mai ales în mediul literar, pe la festivalurile scriitoricești, în ideea că la noi se-ntâmplă ceva nefiresc: în Occident și-n America, la orice festivaluri, marii artiști au în recitalurile lor și cântece religioase, și le cântă pe scene mari. La noi, deși suntem o țară creștină, lucrurile sunt separate. Eu îi cunosc bine pe cântăreții noștri, am cântat ani de zile cu cântăreții folk, toți au în repertoriu astfel de cântece, dar nu le cântă public, le cântă doar în culise. Sunt cântece religioase atât de frumoase, încât e mare păcat să nu se cânte în public, pentru că în viața noastră de toate zilele sacrul nu este despărțit de profan, ci interferează. Asta e viața noastră: de ce să le despărțim noi dacă Dumnezeu le-a făcut așa? ”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s