Post factum

Au mai murit niște mineri, au mai venit niște miniștri, am mai fost la niște înmormântări. Valea Jiului a deschis din nou buletinele de știri, cu aceleași stereotipuri legate de soarta crudă a minerilor și cu aceeași tentă profund lacrimogenă, care a culminat cu pâinea oferită ortacului la oră de maximă audiență.

Așa, și?

De fiecare dată când mor mineri în Valea Jiului, opinia publică e șocată să descopere cum se muncește în subteran, și pe bună dreptate, iar autoritățile centrale se întrec în priomisiuni despre cum vor face mai bună viața oamenilor de aici.

Nu e puțin lucru să cobori câteva sute de metri sub pământ și să muncești la temperaturi care ating și 50 de grade, cu sapa și lopata, pentru un salariu mediu care nu depășește 2000 de lei, și munca asta îi face pe mineri să fie pe cât de puternici, pe atât de solidari. Am intrat în mina Uricani cu câțiva ani în urmă, împreună cu mai mulți colegi din presă, și am putut să constat la fața locului cât de apăsător e întunericul din subteran și cât te bucuri de o gură de aer curat după șut, și chiar mi-a trecut prin cap că printre cei cinci or fi fost și cei cu care am stat pe urmă la bere și la povești. Cine știe…

La fiecare tragedie de felul acesta, minerii spun ceea ce țin pentru ei în fiecare zi de șut și se plâng de lipsa materialelor de strictă necesitate din subteran, lucru care nu doar îi împiedică să fie productivi, ci chiar le pune viața în pericol. Utilaje puține, învechite și de proastă calitate, armături fragile și chiar cizme de cauciuc ce rezistă doar câta zile sunt câteva din minusurile pomenite de mineri, care rareori spun aceste lucruri în fața microfonului, de teama administrației.

Evident că cei care conduc Compania Națională a Huilei spun că investesc în subteran, și directorul Constantin Jujan chiar ne spunea la Uricani că anul trecut a fost primul din istoria mineritului din Vale fără nici un accident mortal, însă lucrurile sunt departe de optimismul administrației.

Declinul acestui sector economic s-a produs încet, dar sigur pentru că, indiferent de culoarea politică, guvernele ultimilor 14 ani nu au făcut decât să reducă progresiv personalul din minerit, iar disponibilizările nu au fost urmate de măsuri alternative ori de investiții în subteran. Complexul energetic hunedorean despre care s-a tot vorbit a existat doar în campania electorală – am și acum înregistrările cu Videanu și Băsescu, care promiteau cu mâna pe inimă nu doar că nu închid mine, ci chiar că vor face angajări  – iar datoriile istorice de peste un miliar de euro la bugetul de stat sunt pomenite ca argument suprem ori de câte ori se vorbește de soluții pe termen lung.

În aceste condiții, închiderea minelor a fost pasul firesc în gândirea miticilor care îngenunchează în fața FMI, iar dacă până acum minerii se temeau să nu rămână fără loc de muncă, acum le e teamă că rămân fără mină.

Exemplu a ceea ce înseamnă o mină pentru un oraș din Vale e la Aninoasa, unde primăria este, de cinci ani, în pragul falimentului, după ce mina care susținea orașul a dispărut. Reconversia profesională pentru care s-au cheluit zeci de milioane de euro a avut rezultate apropiate de zero, investitorii așteptați n-au venit iar alternativa turismului e un subiect care merită analizat pe larg altădată. În aceste condiții, minerii se văd nevoiți să asiste neputincioși la întâlniri în care alții le hotărăsc soarta, fără să țină cont că doliul din aceste zile ar putea fi îmbrăcat de trei orașe dacă cele trei mine se vor închide….

Și te întrebi, ca miner sau ca om care are ghinionul să trăiască aici: merită?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s