Vă zic de pe-acum, să n-avem vorbe: partea interesantă e la sfârșit, unde am pus, în exclusivitate planetară, imagini din bucătăria festivalului de la Petrila. Mai multe nu vă zic.

Acuma, ca o notă personală, dați-mi voie să vă spun că eu unul, când îmi amintesc de un concert, nu mă gândesc la nu știu ce solo de chitară sau la cutare melodie, ci la starea cu care am plecat de-acolo. No, ascultați cum a fost într-una din serile alea irepetabile din curtea lui Barbu și vă dați voi seama cam ce și cum…

Expediţia mea în mină a fost chiar mai mişto decât berea de după, şi asta pentru că am văzut ceea ce doar minerii au privilegiul să vadă: strălucirea exotică a cărbunelui smuls din burta pământului, care are şi o explicaţie ştiinţifică legată de oxizi, pe care n-o mai ţin minte. Cu ce mineri am mers pe urmă la băute ? Păi, cu cei care vorbesc mai jos.

Că tot suntem în plin sezon de vânătoare la porcine, am pus aici un video-document exclusiv, despre barbarul obicei românesc post-aderare al tăierii porcului, așa cum se petrece el la Cimpa (cum care Cimpa? aia mai sus de Lonea, aproape de Răscoala, no!). Bine, e filmat cu o cameră bătrână pe 8mm, are greşeli de montaj şi alte alea, dar dacă aveţi răbdarea să urmăriţi întâmplările descrise, sigur veţi gusta umorul spumos al excelentului scenarist ad-hoc & regizor de ocazie Sorin.

Îi mulţumesc pe această cale prietenului meu Sorin Oprea, dar şi lui Dorin, lui Leo şi, evident, porcului. Adică scroafei. Adică…dar mai bine apăsaţi play şi hai poftă bună.

Ei bine, cam așa a fost și la recitalul extraordinal Trio Strad de la Petroșani, numa’ că invers. În locul hoardei de rockeri dezlănțuiți, vreo trei sute de melomani – că atâția au încăput în sală – așteptau cu sufletul la gură un concert de muzică clasică cum n-a mai fost de multă vreme pe-aici.

În loc de chitare electrice, o vioară, un violoncel și un pian au făcut să se dezlănțuie ropote de aplauze, și toți au plecat parcă în vârful picioarelor de la recitalul care se încheiase, ca să mai poarte puțin în suflet liniștea din partiturile lui Brahms și Dvorjak.

Ziceam mai înainte de AC/DC – tot niște clasici, nu-i așa? – și să nu credeți că e o comparație forțată: în fond, ca să percepi muzica, indiferent de genul ei, ai nevoie doar de “accesoriile” pe care le menționează cel mai titrat violonist român, Alexandu Tomescu: două urechi și-o inimă deschisă.

Nu vă plictisesc cu detalii: dați volumul sus și vedeți voi ce și cum. Vă previn doar că, dacă îl vedeți pe Ion Barbu în reportajul ăsta, nu e din alt film: cei trei muzicieni au devenit cetățeni de onoare ai Coloniei Literare Petrila, cu fastul cuvenit.

Daniel Hălăstăuan e din Vulcan, însă a trăit o bună bucată de timp în Elveţia, apoi în Germania, unde a lucrat ca paramedic. Acum e un prosper om de afaceri, cu o pasiune mai puţin obişnuită. Lui Daniel îi place să traverseze munţii alergând, şi există destule competiţii şi destui munţi cât să-l ţină în priză tot anul. Aproape că nu există maraton montan din România la care să nu fi alergat, iar de anul viitor e decis să concureze şi la competiţiile de felul acesta organizate în străinătate.

În reportajul următor o să îl vedeți alergând și o să vă povestească ce simți după 40 și ceva de kilometri de alergat pe crestele munților. Trebuie să recunosc că mi-a fost al naibii de greu să mă țin după el la filmări – și omul nici măcar nu transpirase! – dar a meritat, și mă bucur că am cunoscut un asemenea atlet. Sper să vă placă și vouă.

Veșnic pus pe glume, prietenul nostru ar fi avut, cu siguranță, câteva epigrame și pentru o comemorare ca aceasta, însă cum nu îl pot egala în această privință, vă propun să ne aducem aminte de el așa cum îl știau prietenii apropiați, care îl evocă în reportajul de mai jos (e vorba de Robert Hummel, Nicoleta Bolcă, Marian Boboc, Sorin Oprea și două dintre colegele lui de muncă). Din păcate, cenaclul îngerilor crește implacabil, poetul Ion Pascal Vlad stingându-se chiar zilele trecute.

Cum zice un coleg mai trecut prin de-astea, poeții nu mor niciodată. Mircea, Vladone, vă salut!

E un maestru neîntrecut al aforismului, scrie poezie, piesele lui de teatru au fost jucate inclusiv în pușcării, ba mai și cântă bine de tot la chitară. Dincolo de toate astea, Butulescu e omul care îmi spunea că se bucură copilărește atunci când descoperă lucruri noi, că doar mai sunt atâtea de văzut și de învățat pe lumea asta, și mă bucur să v-il prezint mai bine, ca să vedeți că nu trebuie să trăiești în București ca să te știe o lume întreagă.

Mai în glumă, mai în serios, Valeriu Butulescu spune că aforismele sunt ușor de citit pentru că sunt scurte, lapidaritatea acestora fiind o calitate, dar și un semn de respect față de timpul cititorului. Multe dintre ele sunt mici poeme, care te fac să închizi cartea câteva minute ca să le guști pe deplin, și poate că universalitatea lor le-a făcut să fie traduse pe toate continentele.

Ascultați-l în interviul de mai jos, “condimentat” de prestația lui Radu Tudor, actor la Teatrul Dramatic I.D. Sîrbu din Petroșani.

O să-l vedeți cântând cu Emeric Imre la un moment dat, pentru că așa ne-am cunoscut: Imi venise în vizită la Florentin, un prieten comun m-a avertizat și așa am filmat un interviu cu Imi acasă la cel pe care îl vedeți mai jos.

Hai pa și vizionare plăcută!

Așadar, doamnelor și domnilor, Six Days On The Road, cântec lansat în 1963 de Dave Dudley și făcut faimos în 2006, la Petrila, de Hano & Co.

O să-l vedeți mai jos împreună cu Horia Crișovan, unul dintre colaboratorii săi apropiați și un chitarist excepțional, care cântă într-o mulțime de proiecte  și pe care împătimiții jazz-ului l-au putut asculta la Gărâna de câteva ori.

Pe Stepan l-am ascultat pentru prima dată nu cu ProMusica (spre rușinea mea) ci cu discul Sensul Vieții, pe care bunul meu prieten Claudiu m-i l-a adus pe când eram soldat la Caransebeș. Am descoperit un muzician complex, sensibil și expresiv, iar în concertele de la Petrila aveam să văd live (și unplugged, parcă) tehnica desăvârșită cu care face corzile chitarei să vibreze.

Să-l asculți pe Stepan e ca și când te trezești după ce-ai visat că zbori, și ți-e dor de ceva de care ai uitat, dar care ți-a rămas în suflet. Dacă nu mă credeți, ascultați-i discul Undeva în Europa, care e o stare de spirit pusă pe muzică, și o să-mi dați dreptate. Mă emoționează de fiecare dată Câmpul cu maci (o piesă pe care o puteți asculta și în montajul următor), iar Piatra Scrisă e ceva ce nu se poate povesti, ci e audiție obligatorie pentru orice iubitor de muzică.

De-aia vă zic să vă luați o cană mare cu cafea, să dați volumul mai tare și să vă bucurați de chitările celor doi maeștri, cu un bonus la sfârșit, care nu e altceva decât o interpretare extraordinară a unei piese celebre, care sună mult mai fain, după mine, în varianta Stepan.